Într-o dimineață de martie, Lavinia a plecat pe furiș și și-a lăsat pruncul în patul tatălui ei.

Pe masă, lângă biberon, rămăsese o scrisoare care avea să-i schimbe bătrânului tot restul vieții.

Toader avea 68 de ani și nu ținuse niciodată un biberon în mână. Pe vremea lui, copiii crășteau la sânul mamei.

Fica lui venise din Spania cu o seară înainte, cu un băiețel de patru luni înfășat într-o pătură galbenă.

Ăsta-i Matei, nepotul tău, și nu m-a întrebat de tatălui. A fugit, ca toți ceilalți.

Toader a vrut să-i spună ceva, dar Lavinia s-a întors cu fața la perete și a stins lampa.

Dimineața, patul ei era gol.

Pe hârtie, scria scurt, Am de lucru la Valenția. Vin după el când mă pun pe picioare.

Numai ca Lavinia nu s-a mai întors niciodată.

Bătrânul s-a uitat mult la copilul care dormea în pătura galbenă, cu pumnișorii strânși lângă obraz.

Pe urmă Matei s-a trezit și a început să plângă atât de tare că tremurau geamurile.

Toader umbla prin casă cu mâinile în cap. Doamne, ce mă fac eu acum cu tine?

A găsit biberonul în geanta fetei și, cu mâinile lui crăpate de coasă, a încercat să-l hrănească.

Laptele curgea pe pătura galbenă, pe cămașa lui, peste tot. Numai îngura copilului nu ajungea.

Dar vestea s-a dus repede prin satul de lângă Hârlău și, până la prânz, trei femei băteau la poartă.

Una i-a arătat cum se încălzește laptele, alta a luat scutecele la spălat, a treia la legănat.

Oamenii își făceau cruce. Bărbat bătrând singur cu un prunc, așa ceva n-a mai pomenit.

Apoi a venit asistenta de la primărie, cu niște hârtii.

La vârsta ma tale, copilul ar fi mai bine la centru.

Toader a pus palma pe hârtii și le-a împins înapoi peste masă.

Cât trăiesc eu, rămân aici.

Cel mai des venea Floarea, vecinea de peste drum, care avea un fiu țintuit într-un scaun cu rotile.

Ține-i capul așa, Nea Toadere. Nu e greu. Copilul simte când ți-e frică.

Și într-o seară, după ce copilul a adormit, Floarea s-a oprit cu mâna pe clanța ușii.

Ai mai lăsat odată un copil pe mâini străine, Toadere. Pe ăsta să nu-l lași.

Bătrânul n-a zis nimic. A strâns copilul la piept și a rămas așa până a plecat ea.

Iarna dormeau amândoi pe patul de lângă sobă, cu băiatul lipit de pieptul bătrânului.

Seara, Toadere se ruga cu voce tare.

Doamne, ține-mă în picioare până se face băiatul mare.

Dintr-o bucată de nuc, i-a cioplit un căluț de lemn, cu coama scrijelită cu briceagul.

Iar Matei nu mai adormea fără el. Îl ținea supernă și îl căra peste tot, chiar și la biserică.

Vara, când bunicul pleca la sapă, băiatul rămânea la Floarea, care era ca o mătușă.

La șapte ani, bunicul l-a dus de mână la școală, cu căluțul ascuns în ghiozdan.

În curte, Matei l-a strâns de deget.

Tataie, toți se uită la noi.

Și chiar se uitau. Tot satul știa de bătrânul de 75 de ani, care creștea singur un copil.

După amiezile, Toadere stătea lângă el la teme, cât știa și el din cele opt clase.

Seara, citeau povești pe prispă.

La sfârșitul clasei întâi, Matei a venit acasă cu premiul întâi și cu coronița pe cap.

Bătrânul îi promisese, așa că l-a dus la Iași să mănânce o prăjitură la cofetărie.

Băiatul se uita cu gura căscată la tramvae, la blocuri, la oamenii care alergau pe trotuar.

În drum spre autogară, Toadere s-a oprit în fața unei clădiri vechi, cu coloane albe.

Aici se fac doctorii. Eu am doar opt clase, băiete. Tu să ții de carte și să ajungi aici.

Aveau o lacrimă în colțul ochiului. Anii care îi mai rămâneau se numărau pe degete.

Pe urmă, în fiecare toamnă, urcau împreună la cules de nuci în livada veche de pe deal, cu sacii pe umăr.

Nucile astea sunt școala ta, băiete!

Le vindeau sâmbăta în piața din Hârlău, iar banii îi strângeau într-o cutie de tablă de biscuiți sub pat.

La 14 ani, bunicul a pus cutia pe masă.

Cu banii ăștia stai la internat la liceu în Iași.

Matei a împins cutia înapoi.

Nu te las singur aici. Dacă pățești ceva și eu sunt departe, pleci și gata.

Nu pentru mine. Eu am trăit ce aveam de trăit.

În vara aceea, și-au tras telefon fix în casă, ca să vorbească în fiecare duminică seară.

La internat, colegii ziceau tocilarul de la țară și râdeau de pantofii lui lustruiți cu grăsime.

Într-o duminică, Matei a sunat cu vocea subrumată.

Tataie, vreau acasă. Aici nu sunt de-al lor.

Baiești! Mai erab de un an.

Și a răbdat. Învăța pentru fiecare zece, ca să nu piardă bursa, cu căluțul de lemn, pe noptier.

Până când, la 17 ani, într-o vacanță de vară, a intrat pe poartă încruntat, cu geanta pe omăr.

Toader a ieșit în drum cu brațele deschise. Matei a trecut pe lângă el, fără să-l privească.

A trântit ușa camerei și n-a mai ieșit până seara, nici măcar la masă.

Bătrânul s-a dus la floarea cu pădăria în mână.

Nu-l mai cunosc. Parcă-i alt copil.

Așa sunt toți la vârsta asta, nea Toader. Uite-te la băiatul meu. Are 30 de ani și tot în scaunul ăla stă.

Aș da ani din viață să-l trântească ușa în nas, numai să-l știu sănătos.

Numai că Toader știa ce-l rodea pe Matei. Amânase ziua asta prea multă vreme.

Seara s-a așezat lângă el pe prismă, dar n-a apucat să deschidă gură.

Vreau să știu tot. Cine e mama mea? De ce m-a lăsat? De ce m-ai crescut tu?

Toader a oftat lung.

Nici eu nu știu toată povestea. Știu doar ce am greșit eu.

Bunica ta a murit când mama ta avea trei ani. Am dat-o la sora ei, la Botoșani, că n-am știu ce să fac.

Când a crescut, nu m-a mai vrut de tată. Nici ea n-a avut de la cine să învețe să fie mamă.

Nu voiam să afli că nu te-a vrut. Mi-ajungea că te vreau eu.

Matei a scos din buzunar căluțul de lemn, tocit de atâția ani, și l-a pus în palma bunicului.

Au stat îmbrățișați pe prispă până s-a întunecat de tot și-au început să cânte greierii.

Anii au trecut repede.

Matei a intrat la medicină la Iași, iar telefonul fix suna în fiecare duminică.

Numai că vocea bunicului era tot mai slabă. Picioarele nu-l mai ascultau, iar floarea îi ducea ciorbă în fiecare zi.

Cu o săptămână înainte de absolvire, vocea din receptor abia se mai auzea.

Nu pot veni, băiete. Nu mai pot.

Atunci nu mă duc nici eu.

Te duci? Pentru asta am strâns nucile.

Și în ziua cea mare, Matei, la 25 de ani, își potrivea tocanoglinda de la baie.

Sala de festivități era plină de părinți îmbrăcați la patroace, cu flori în brațe.

Pe el nu venise nimeni.

Dar când i-au strigat numele, printre aplauze s-a auzit o voce subțire și tremurată.

Bravo, tatai! Bravo!

Lângă ușa din spate, toader stătea într-un scaun cu rotile, cu floarea în spatele lui.

Era scaunul fiului ei. Floarea îi luase împrumut pentru o zi și rugase un vecin cu mașină să-i ducă la iași.

La 93 de ani, bătrânul bătea din palme cu mâinile tremurânde și nu se mai oprea.

După festivitate, Matei l-a alergat la el și-a încenuchiat lângă scaun.

Nu credeam că ajungi.

Floarea aștergea ochii cu colțul baticului.

Ei, cum era să-l lipsim tocmai azi!

Fără tine, nu eram aici, tatai. Pentru fiecare biberon. Pentru fiecare sac de nuci.

Bătrânul a scos din buzunarul hainei căluțul de lemn.

Nu, băiete. Eu, fără tine, nu eram aici.

Cine are puterea să iubească, tocmai acolo unde a greșit odată, rupe lanțul de suferință al unui neam întreg.