Pe șantier s-a făcut liniște. Cineva a oprit motorul cilindrului.

— Acum cinci ani, într-o seară de ianuarie, am alunecat pe gheață lângă stația de autobuz din Sâmbăta. Aveam piciorul rupt și nu mă puteam ridica. Mașinile treceau și încetineau doar ca să se uite.

S-a oprit o clipă și și-a strâns basmaua galbenă la gât.

— Unul singur a oprit. Vasile! M-a urcat în Dacia lui veche și m-a dus la spital, la Făgăraș. Șase săptămâni a venit în fiecare seară după muncă, cu mere și cu ziarul. Nu mi-a cerut nimic!

Ochii i s-au umezit, dar vocea nu i-a tremurat.

Florin a făcut un pas înapoi.

— Nu stau cu el pentru că-i frumos. Stau cu el pentru că el a oprit! Și seara aceea, pe gheață, n-o s-o uit cât trăiesc!

Florin a deschis gura, apoi a închis-o.

— Eu doar glumeam…

— Știu.

Chiar atunci, Vasile s-a ivit la cotitură, transpirat, cu două sacoșe pline de sticle care îi trăgeau brațele în jos.

Le-a lăsat lângă baracă și i-a întins lui Florin restul, numărat ban cu ban.

Nimeni n-a râs.

Gheorghe a venit primul și i-a strâns mâna neagră de smoală.

— Vasile, ai o nevastă cum n-are nimeni pe drumul ăsta!

Și, unul câte unul, ceilalți au venit să-l bată pe umăr.

Vasile s-a uitat de la unul la altul, apoi la Ilinca.

Ea a ridicat capacul oalei albastre.

— Mănâncă, să nu se răcească sarmalele!

Mulți aleg după bani sau după chip, dar Dumnezeu îi leagă pe oameni prin inimă.

Iar cine oprește când toți trec nu e pus în drum din întâmplare.