Dana avea 34 de ani și un șorț în carouri albastre pe care nu-l mai dădea jos. Locuiau într-o casă veche, cu pridvor, la marginea Mediașului, iar deasupra mesei atârna fotografia bunicii Floarea, într-o ramă de lemn.
Peste drum stătea Cornelia, o femeie de vârsta ei, cu taior bej și părul mereu proaspăt aranjat.
Chiar în seara aceea, un curier i-a lăsat Corneliei la poartă un buchet mare de trandafiri albi.
Sorin a dat perdeaua la o parte.
— Uite ce femeie! Mereu îmbrăcată frumos, mereu în ordine. Măcar o zi ai putea să fii și tu așa.
Dana a lăsat privirea în jos. Avea mâinile roșii de la apa cu detergent. Câteva secunde n-a mai zis nimeni nimic.
— Și eu aș vrea să am grijă de mine, dar nu pot.
Sorin a pufnit.
— Cum adică nu poți? Stai acasă toată ziua!
— N-am nici timp, nici bani, Sorin!
Dana s-a sprijinit de chiuvetă.
— De cinci ani spăl, calc, gătesc, fac piața și am grijă de tine. N-am stat nicio zi!
Sorin a râs scurt și și-a turnat un pahar de vin.
— Asta nu e muncă, e datoria ta de nevastă.
Pe aragaz, ciorba a început să dea în foc, dar Dana nu s-a mișcat.
— Tu nu m-ai lăsat să muncesc. De fiecare dată când găseam ceva, ziceai că femeia stă acasă.
Își amintea anunțul pentru un post la contabilitatea fabricii. Sorin îl rupsese în două, chiar pe masa aceea.
— Cu ce să-mi iau o rochie? Cu ce să merg la coafor, dacă n-am un ban al meu?
Dar Sorin a arătat iar spre casa de peste drum.
— Atunci învață de la ea! Uită-te cât de bine arată!
Dana l-a privit drept în ochi.
— Tu nu te-ai întrebat niciodată de unde are ea timp pentru toate astea?
Sorin a tăcut.
— Cornelia are o femeie care vine de trei ori pe săptămână să facă curat. Ea nu spală pe jos. Mihai i-a plătit facultatea. Acum lucrează amândoi la firma lor de mobilă. Pe mine nu m-ai lăsat nici măcar să învăț.
Sorin a ridicat din umeri.
— Nevasta mea n-are nevoie să muncească. Banii îi aduc eu.
Dana a zâmbit strâmb.
— Da, banii îi aduci tu. Și tot tu hotărăști.
Afară, Cornelia a intrat în curte cu trandafirii în brațe, iar Mihai i-a ținut poarta deschisă.
— Ea primește flori, eu primesc numai observații.
Sorin a lovit cu palma în masă.
— M-am săturat! În cinci ani n-ai făcut nimic! Ori te schimbi, te aranjezi și începi să arăți ca o femeie, ori divorțăm! Și de data asta vorbesc serios!
Dana a rămas nemișcată lângă aragaz. Apoi și-a dezlegat șorțul în carouri și l-a pus pe spătarul scaunului.
— Ai dreptate. Hai să divorțăm.
Sorin a zâmbit.
— Numai că tu pleci, Sorin, nu eu.
Zâmbetul i-a înghețat pe față.
— Cum adică eu?
Dana a arătat spre fotografia de pe perete.
— Casa asta e a mea. Mi-a lăsat-o bunica Floarea cu trei ani înainte de nuntă. Și avem separație de bunuri, ții minte? Din casa asta nu iei nimic. Strânge-ți lucrurile și pleacă!
Sorin a înghițit în sec.
— Dana, eu voiam doar să te schimb puțin.
Ea a clătinat din cap.
— Nu e pentru seara asta, Sorin. E pentru cinci ani. Cinci ani în care tot ce făceam nu valora nimic. Cinci ani în care am uitat până și cine sunt.
Sorin a făcut un pas spre ea.
— Nu hotărî acum, așa, la nervi.
Dana s-a dat înapoi.
— Am hotărât deja. Și de data asta hotărăsc eu.
Au trecut câteva luni.
Dana s-a înscris la un curs de contabilitate și învăța seara la masa din bucătărie. L-a terminat cu note mari și s-a angajat la un birou din centrul orașului.
Din primul salariu nu și-a luat haine scumpe.
S-a dus la coafor și și-a cumpărat cartea pe care o privea de ani buni în vitrina librăriei.
Iar în drum spre casă și-a luat din piață un buchet mic de frezii galbene și le-a pus într-o vază, sub fotografia bunicii Floarea.
Respectul unei femei nu începe când i-l dă altcineva, ci în ziua în care nu mai lasă pe nimeni să i-l ia.