Geta și-a retras mâna.

— Mamă, lasă plicul.

Aurica s-a uitat la ea.

— De ce?

— Pentru că nu e ce crezi.

— Atunci spune-mi ce cred.

Geta n-a răspuns.

Ilie s-a apropiat.

— Mamă, banii ăia tot pentru tine erau.

Aurica a luat plicul de pe birou.

A desfăcut elasticul.

A numărat câteva bancnote, apoi s-a oprit.

— Cinci mii.

S-a uitat la Geta.

— Atât aveam în bufet.

— Mamă, ascultă…

— Tu i-ai luat?

Geta a inspirat adânc.

— I-am luat pentru că oricum trebuia rezolvată situația.

Aurica a rămas nemișcată.

— Ce situație?

Nimeni nu voia să răspundă.

Am făcut-o eu.

— Copiii dumneavoastră au venit să discute despre o evaluare psihiatrică. Vor să susțină că nu mai puteți lua singură anumite decizii.

Aurica s-a uitat la mine.

Apoi la ei.

— Pentru casă?

Ilie a intervenit imediat.

— Nu spune așa. Nu vrem să-ți luăm casa.

— Atunci ce vreți?

— S-o vindem.

— Fără mine.

— Pentru tine, mamă!

Vocea lui crescuse.

— Stai singură în ditamai curtea. Ai 82 de ani. Iarna trebuie lemne. Terenul nu-l mai lucrezi. Acoperișul trebuie reparat. Ai primit o ofertă foarte bună și tu refuzi pentru că te încăpățânezi.

Aurica îl asculta.

— Deci nu sunt nebună.

Ilie a tăcut.

— Sunt încăpățânată.

— Uiți lucruri!

— Ce am uitat?

— Repeți aceleași povești.

— Și tu repeți de trei luni că trebuie să-mi vând casa.

Dănuț, care până atunci vorbise foarte puțin, a intervenit:

— Mamă, nu putem aștepta la nesfârșit. Cumpărătorul nu ține oferta.

— Atunci s-o dea altuia.

— Sunt bani mulți!

— Pentru casa mea.

— Care într-o zi tot nouă ne rămâne.

Aurica s-a uitat lung la el.

— Asta vă grăbește?

N-a răspuns.

Geta s-a apropiat.

— Mamă, nu suntem dușmanii tăi.

Aurica a ridicat plicul.

— Ai intrat în casa mea, ai luat cinci mii de lei din locul unde știai că-i țin și i-ai adus la un doctor ca să scrie că nu mai sunt întreagă la cap.

— Erau bani ai familiei!

Pentru prima dată, Aurica și-a ridicat vocea.

— Nu.

A lovit ușor plicul de propria palmă.

— Erau banii mei.

Geta a amuțit.

— Pensia mea. Casa mea. Pământul meu. Și, până astăzi, am crezut că sunteți și voi copiii mei înainte să fiți moștenitorii mei.

Ilie s-a întors spre mine.

— Doamnă doctor, dumneavoastră o vedeți douăzeci de minute. Noi o știm de o viață.

— Tocmai de aceea o evaluare nu se face pe baza unui plic și a faptului că refuză să vândă o proprietate.

— Deci spuneți că e perfect sănătoasă?

— Spun că ceea ce am văzut astăzi nu susține povestea pe care mi-ați prezentat-o înainte să intre în cabinet. Dacă există motive medicale reale de evaluare, există proceduri pentru asta.

Ilie a lovit cu palma spătarul scaunului.

— Și noi ce facem cu casa?

Aurica s-a întors spre el.

— Nimic.

— Mamă…

— Nimic.

Și-a pus elasticul la loc peste plic.

— Nu o vând.

Geta a început din nou:

— Dar cumpărătorul…

— Să cumpere altă casă.

— Și tu ce faci singură acolo?

— Până azi mă descurcam.

A privit-o direct.

— De azi îmi schimb și locul unde țin banii.

A băgat plicul în poșetă.

Ilie a făcut un pas spre ea.

— Dă-mi măcar banii. Nu umbla cu cinci mii de lei în geantă.

Aurica s-a retras imediat.

— Nu mă atinge.

S-a făcut liniște.

— Vreau să plec, mi-a spus.

— Sigur.

Ilie a luat cheile mașinii.

— Hai, mamă.

Aurica nici nu s-a mișcat.

— Cu voi nu mai merg nicăieri.

— Și cum ajungi acasă?

A deschis poșeta și a scos un telefon vechi.

— O sun pe Larisa.

Geta a ridicat capul.

— Ce treabă are Larisa?

— Astăzi are.

Aurica a format numărul fără să caute vreun contact.

— Larisa? Mamaie sunt. Sunt la spital în Deva. Nu, n-am nimic. Vino tu după mine.

S-a uitat la cei trei copii ai ei.

— Nu mă mai urc în mașină cu ăștia.

Ilie a izbucnit:

— Acum ne faci hoți în fața fetei?

Aurica a ridicat plicul.

— Eu nu v-am făcut nimic.

Apoi s-a uitat la Geta.

— Voi ați ales ce sunteți când ați deschis bufetul.

Au mai încercat câteva minute.

Că era o neînțelegere.

Că făceau totul pentru ea.

Că proprietatea se degrada.

Că Larisa îi va băga prostii în cap.

Aurica nu și-a schimbat răspunsul.

— Casa nu se vinde.

În cele din urmă, cei trei au plecat.

Fără plic.

Fără hârtia pentru care veniseră.

Și fără mama lor.

Aurica a rămas pe hol până a venit Larisa.

Când nepoata a intrat, bunica nu s-a aruncat plângând în brațele ei.

I-a întins doar poșeta.

— Ține-mi asta până ajungem acasă.

— Ce ai în ea?

Aurica s-a uitat spre ușa pe care plecaseră copiii ei.

— Ce mi-a mai rămas după vizita lor.

Larisa n-a întrebat nimic acolo.

A luat poșeta și brațul bunicii.

Aurica s-a întors spre mine înainte să plece.

— Doamnă doctor, dacă uit într-o zi unde mi-am pus ochelarii, asta înseamnă că pot să-mi ia casa?

— Nu.

A dat din cap.

— Atunci e bine.

A plecat cu Larisa.

În săptămânile următoare, copiii ei nu au obținut hârtia pe care veniseră s-o cumpere de la mine.

Aurica nu și-a vândut casa.

Și-a mutat economiile din bufet și nu i-a mai permis Getei să intre singură în locuință.

Larisa a început să treacă mai des pe la ea, dar Aurica a rămas în propria casă și a continuat să decidă singură ce face cu ea.

Cu cei trei copii, relația nu s-a reparat.

Îi crescuse.

Îi cunoștea.

Dar după ziua aceea nu le-a mai dat voie să confunde faptul că erau copiii ei cu dreptul de a hotărî în locul ei.

Casa a rămas a Auricăi.

Banii s-au întors la Aurica.

Iar cei trei au plecat exact cu ceea ce aduseseră cu adevărat în cabinet:

nimic.