Lidia era trecută drept persoana care asigurase recepția în acea noapte. În dreptul numelui ei apărea numărul camerei din care Sorin îmi spusese, cu o zi înainte, că plecase ultimul turist. Nu fusese o cameră goală. El o ținuse pentru ea, în timp ce pe mine mă trimisese să cumpăr consumabile în oraș. El o scosese pe ușa din spate și o dusese direct la mașină; pe oaspeți îi găsise deja adunați de mine în curte.

— Nu am nevoie să-mi dai mie meritele, mi-a spus. Am nevoie să nu pui întrebări care ne distrug afacerea. Pentru prima dată vorbea limpede: trebuia să mint ca să nu se afle unde fusese el. A împins din nou pixul spre mine. Eu am închis capacul.

Le-am dat celor care verificau incendiul informațiile pe care le știam și am refuzat să semnez o relatare falsă. Oaspeții aveau mesaje trimise de mine, iar vecina de peste drum venise cu pături și mă văzuse în curte. Nu puteam fi mutată la Iași printr-o propoziție tipărită.

Lidia a venit după bagaj în după-amiaza aceea. Mi-a spus că Sorin îi povestise că trăiam separat și că eu veneam la pensiune numai pentru încasări. Am întrebat-o dacă mai credea asta după ce îl auzise cerându-mi să ascund noaptea în care fuseserăm toți trei acolo. N-a răspuns. Și-a luat valiza.

Sorin a încercat să-mi explice că panica îl făcuse să ia hotărâri proaste. Incendiul nu explicase însă lunile de minciuni, camera păstrată și foaia pregătită după ce pericolul trecuse. Nu i-am cerut să aleagă între două femei. I-am spus că eu nu mai acceptam locul pe care mi-l alesese el.

Reparațiile și despărțirea ne-au costat timp și bani. Am lămurit separat ce făceam cu afacerea, cu plățile și cu viața noastră. Am rămas să lucrez la pensiune după ce am stabilit lucrurile în scris. Nu m-am trezit bogată peste noapte și nici nu s-au reparat singure camerele.

La redeschidere, una dintre turistele din seara incendiului mi-a adus o fotografie. În ea stăteam în curte cu registrul lipit de piept. Mă întreba dacă o putea pune într-un album de călătorie. I-am spus că da. Pentru prima dată, nu m-am uitat să văd cine rămânea lângă Sorin în fundal.

Cheile sunt și acum pe același inel greu. Când intră un oaspete, îi spun unde este camera și pe unde se iese în caz de urgență. Iar în registrul pensiunii, la rubrica persoanei care l-a primit, îmi scriu numele întreg.

Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.