Mă numesc Viorica, am 58 de ani și fac curățenie la un hotel din Sinaia. În fiecare dimineață prindeam autobuzul D6 și îmbrăcam uniforma gri.
Soțul meu, Gheorghe, s-a prăpădit acum șapte ani. De atunci, seara, vorbesc cu poza lui. Copii n-am avut, deși ne-am dorit. Poate de asta mă opresc mereu când aud un copil plângând.
Într-o sâmbătă de iunie, la hotel s-a ținut o nuntă mare. Se mărita Bianca, o femeie de 35 de ani.
Pe holul de lângă apartamentul mirilor, pe o bancă, stătea singură o fetiță cu un iepuraș de pluș. Avea ochii roșii. M-am așezat lângă ea.
— Eu sunt Viorica.
— Eu sunt Ilinca. Mama se mărită azi, a spus ea, strângând iepurașul la piept. Și eu n-am voie să greșesc. Radu vrea să-i zic „tata” la toast, în fața tuturor. Dar eu am un tată, pe Mihai. Dacă-i zic lui Radu „tata”, Mihai o să creadă că l-am uitat.
I-am luat mânuța în palmă.
— Nu trebuie să zici ce nu simți, puiule. Spune-i mamei.
— I-am spus aseară. A zis că vorbim după nuntă.
Și chiar atunci a apărut Bianca, deja îmbrăcată în rochia albă.
— Ilinca, te caut de zece minute!
Apoi s-a întors spre mine.
— Nu v-a cerut nimeni să stați cu fiica mea.
A luat-o de mână și au plecat. Fetița a mai întors o dată capul.
— Pa, Viorica!
Cununia s-a făcut în grădină. După-amiază, cât petreceau invitații în salon, eu aveam grijă de curățenia de pe culoare.
Atunci, un invitat a agățat o măsuță și un pahar s-a spart.
Bianca s-a întors spre mine.
— Nu sunteți în stare de nimic!
— Paharul a fost lovit, doamnă. Strâng imediat.
M-a privit o clipă. Apoi și-a răsturnat șampania pe pieptul meu.
— Acum fă curat, că doar asta știi să faci!
Și salonul a amuțit.
Șampania rece îmi curgea pe sub uniformă. Dar pe jos erau cioburi, așa că am luat fărașul și le-am strâns.
În vestiar, îmi tremurau mâinile. M-am spălat pe față și am stat puțin pe bancă, cu ochii închiși. Mi-am pus o uniformă curată.
Cam după o oră, am auzit țipete.
— Ilinca! A văzut-o cineva pe Ilinca?
Bianca alerga printre mese, cu trena în pumn. Muzica s-a oprit, iar paza a verificat ieșirile și grădina.
M-am gândit la fetița de pe bancă și am cerut voie să caut pe holul vechilor magazii.
— Du-te, dar ține stația deschisă.
Am trecut de spălătorie, până la o ușă veche. Dinăuntru se auzea o bătaie ușoară. Apoi încă una.
— Ilinca, eu sunt, Viorica!
— Viorica, ușa nu se mai deschide!
Clanța era înțepenită. Am chemat paza prin stație și am rămas lângă ușă.
— Stai liniștită, puiule. Sunt aici.
După o vreme, a șoptit:
— Nu-i spune mamei că sunt aici. O să se supere.
— Mama te caută peste tot.
— M-am ascuns ca să nu țin discursul și pe urmă n-am mai putut ieși.
Până la urmă, paza a desfăcut încuietoarea stricată.
Ilinca stătea pe ciment, cu iepurașul strâns la piept. A fugit la mine.
— Viorica!
Am strâns-o în brațe, peste uniforma curată.
Bianca a ajuns imediat și a strâns-o la piept.
— Te-am căutat peste tot. Spune-mi de ce te-ai ascuns.
Ilinca s-a uitat la Radu, care venise din urmă.
— Nu vreau să țin discursul.
Bianca s-a întors spre el.
— Nu știu de niciun discurs, Radu.
Radu și-a frecat ceafa.
— Voiam să zică la toast că are un tată nou. Credeam că o să te bucuri.
Ilinca a izbucnit în plâns.
— Dar eu am un tată!
Și nimeni n-a mai zis nimic.
Bianca s-a uitat lung la el.
— Are șase ani, Radu. Șase!
— Mamă, nu pot să-i zic „tata”.
Bianca a îngenuncheat în rochia albă și i-a luat fața în palme.
— Știu, puiule. Iartă-mă că nu te-am ascultat aseară.
Radu s-a lăsat pe vine lângă ele.
— Iartă-mă, Ilinca. Zi-mi Radu, ca până acum.
— Și mai construim cu cuburile?
— Oricând vrei.
Am dat să plec, dar Bianca m-a oprit.
— După cum v-am tratat…
— Lăsați, doamnă. Ilinca e bine.
Mai târziu, a cerut microfonul.
— Am ales fiecare floare de la nunta asta. Și nu mi-am ascultat copilul.
Apoi m-a chemat lângă ea.
— Azi am umilit-o pe doamna Viorica, deși își făcea treaba. Îi cer iertare în fața tuturor.
— Vă iert, doamnă.
Cineva a început să aplaude, dar eu mă uitam la Ilinca. Îmi zâmbea.
După câteva săptămâni, directorul mi-a dat un plic crem. Pe el scria „Viorica”, cu litere mari, de copil.
Înăuntru era un desen. O fetiță, o femeie în uniformă gri și un iepuraș.
Sus scria: „Mulțumesc că m-ai ascultat.”
Acasă, l-am sprijinit de poza lui Gheorghe.
— Vezi, Ghiță? Cineva și-a amintit de mine.
Peste câteva luni, Ilinca a venit iar la hotel cu mama ei.
— Acum, când sunt tristă, îi spun mamei și mă ascultă.
M-a strâns în brațe.
— Când mi-a fost frică, tu m-ai auzit, Viorica.
Seara, în autobuz, m-am gândit la șampanie și la cioburi.
Ani de zile fusesem doar „aia de la curățenie”.
Dar Ilinca îmi știa numele.
Eleganța adevărată nu se măsoară în prețul unei rochii, ci în respectul arătat omului care muncește.