Sorin a găsit pe o bancă un portofel plin de bani, chiar în luna în care nu avea bani de chirie.
Avea 38 de ani și lucra ca magazioner la un depozit de materiale de construcții din Bacău. Stătea cu Elena și cu băiatul lor, Matei, într-un apartament închiriat cu două camere, la etajul patru al unui bloc vechi.
În seara aceea, venea pe jos de la tură, prin parcul de lângă gară. Pe o bancă goală, cineva uitase un portofel maro, din piele.
L-a deschis și a încremenit.
Înăuntru erau teancuri de bancnote, mii de lei împăturiți îngrijit, unul peste altul.
S-a uitat în jur. Nimeni. Doar aleea pustie și un felinar care pâlpâia deasupra băncii.
A strâns portofelul în mână și s-a gândit la Elena, apoi la Matei, care purta de două ierni aceleași ghete rupte la vârf.
De luni de zile, lucrurile mergeau prost. Făcea ore suplimentare ori de câte ori putea, dar banii tot nu ajungeau.
Chiria, curentul, mâncarea… Fiecare lună era o luptă. Iar seara, la masă, el zâmbea ca să nu-i vadă nimeni oboseala.
Banii aceia ar fi rezolvat multe. Poate nu tot, dar multe.
A stat un minut nemișcat. Apoi a închis portofelul.
Numai că, într-un buzunar, a dat de buletinul unui bătrân, Constantin Mareș, și de o fotografie veche cu o femeie zâmbind lângă un cireș.
Acasă, Elena spăla vasele, iar Matei dormea deja.
Sorin a pus portofelul pe masa din bucătărie, fără un cuvânt.
Elena s-a uitat la teancul de bani și și-a șters mâinile de șorț.
— Sorine, ăștia nu sunt ai noștri.
— Știu. I-am găsit pe o bancă, în parc.
Ea a tăcut mult.
— Cu ei am putea plăti chiria pe jumătate de an.
— Și, pe urmă, nu m-aș mai putea uita în ochii lui Matei.
În noaptea aceea, Sorin a dormit puțin. Se tot gândea la bani și la ce ar fi făcut altul în locul lui.
— Doamne, nu mă lăsa să greșesc!
A stat cu ochii pironiți în tavan până aproape de ziuă.
Dimineața și-a pus geaca verde, a băgat portofelul în buzunarul de la piept și a ieșit din casă.
Adresa din buletin l-a dus pe o stradă liniștită, cu vile și garduri înalte.
Casa era mult mai mare decât întregul lor bloc.
A sunat la poartă.
După câteva clipe, s-a deschis ușa și, în prag, a apărut un bătrân cu părul alb și privirea obosită.
Sorin i-a întins portofelul.
— Cred că este al dumneavoastră. L-am găsit aseară în parc, lângă gară.
Bătrânul a rămas nemișcat.
Apoi i s-au umezit ochii.
— Credeam că l-am pierdut de tot… Și poza Ilenei era acolo!
Îi tot strângea mâna și îi mulțumea, de parcă nu-i venea să creadă.
Apoi a scos câteva bancnote din portofel.
— Te rog, ia-le! Măcar atât să fac și eu.
Sorin a clătinat din cap și i-a împins ușor mâna înapoi.
— Lăsați, nu-mi datorați nimic.
Bătrânul l-a privit lung, în tăcere, ca și cum ar fi vrut să-l țină minte.
Apoi și-au luat rămas-bun.
Și viața a mers mai departe, ca înainte.
Depozitul, orele suplimentare, facturile prinse cu un magnet pe frigider.
Au trecut săptămâni și povestea părea uitată.
Până când, într-o după-amiază, i-a sunat telefonul.
Un număr necunoscut.
— Domnule Sorin, sunt Constantin, omul cu portofelul. Aș vrea să ne vedem mâine, dacă se poate.
— Dacă e vorba de bani, nu vreau nimic.
— Nu e vorba de bani. Vino doar, te rog.
A doua zi, la adresa primită, Sorin s-a oprit pe trotuar.
În fața lui se ridica o clădire elegantă, toată din sticlă.
Nu știa ce caută acolo.
Apoi l-a văzut pe Constantin la intrare, zâmbindu-i și făcându-i semn să-l urmeze.
Au trecut prin holuri lungi, pe lângă birouri și săli de ședință.
Oamenii se ridicau de pe scaune și îl salutau pe bătrân.
Sorin și-a vârât mâinile crăpate de muncă adânc în buzunarele gecii verzi.
Într-un birou mare, Constantin s-a oprit.
Pe masa lui stătea, într-o ramă nouă, fotografia femeii de lângă cireș.
— Ți-am ascuns ceva, Sorine.
A făcut o pauză.
— Firma asta e a mea.
Sorin a rămas fără cuvinte.
Bătrânul cu portofelul uitat pe bancă era patronul uneia dintre cele mai mari firme din oraș.
Constantin a zâmbit.
— Mulți ar fi păstrat banii aceia. Ar fi zis că așa le-a fost norocul.
Sorin tăcea.
— Eu, în schimb, am găsit un om în care pot avea încredere. Și de un asemenea om am nevoie.
Și i-a făcut o propunere.
Un post de șef la depozitul central al firmei. Un salariu mai mare, o șansă adevărată.
— Nu știu ce să zic, domnule Constantin.
Bătrânul i-a întins mâna.
— Zi da! Restul îl vorbim luni.
Seara, în bucătărie, Sorin i-a povestit totul Elenei.
Ea și-a dus mâna la gură.
Și, dintr-odată, plângeau amândoi.
Pentru prima dată după atâta vreme, plângeau și râdeau în același timp.
Matei s-a ridicat de pe covorul din sufragerie, lângă ghetele lui rupte la vârf.
— Tati, mama râde și plânge deodată!
Sorin l-a luat în brațe.
— Binele făcut, când nu-l vede nimeni, nu se pierde niciodată.
Pentru că Dumnezeu îl ține minte și îl întoarce la vremea lui.