„VĂ ROG, LUAȚI-MI TOȚI BANII ȘI CUMPĂRAȚI-I MAMEI MELE O CASĂ!”

Am mărit fotografia de pe telefonul lui Sorin.

Semnătura de pe document semăna perfect cu a mea.

Același V mare, aceeași linie lungă sub numele de familie, aceeași înclinare a literelor.

Dar eu nu semnasem niciodată o cerere de evacuare împotriva unei femei pe nume Ana Marinescu.

Și cu atât mai puțin împotriva femeii pe care o iubisem în tinerețe.

— Cine a întocmit documentul? am întrebat.

Sorin a înghițit în sec.

— Societatea care administrează clădirea. Este una dintre firmele din grupul nostru.

— Cine o conduce?

— Cătălin Dumitrescu.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

Cătălin.

Prietenul meu din copilărie.

Omul care mă ajutase să-mi construiesc primele afaceri.

Omul care îmi fusese alături când primisem vestea că Ana murise într-un accident.

Și, mai ales, omul pe care îl trimisesem să afle unde fusese înmormântată.

— Ești sigur? am întrebat.

— Am verificat. Documentul a fost emis prin biroul lui.

Am închis ochii.

Emma stătea nemișcată pe scaun.

Ciocolata caldă sosise, dar nu se atinsese de ea.

— Domnule Victor, a întrebat cu voce mică, sunteți supărat pe mine?

M-am întors imediat spre ea.

— Nu, draga mea. Absolut deloc.

— Atunci de ce sunteți trist?

Am privit-o.

Avea ochii verzi.

Exact ca Ana.

Și același fel de a-și strânge buzele când încerca să nu plângă.

— Pentru că mi-am amintit de cineva foarte drag.

Emma a încuviințat.

— Și eu sunt tristă când mi-e dor de cineva.

Am simțit un nod în gât.

— Emma, mama ta unde este acum?

— La serviciu. Spală vase la un restaurant.

— Și tu cu cine trebuia să stai?

— Cu doamna Maria, vecina noastră. Dar i-am spus că merg să cumpăr pâine.

M-am uitat la Sorin.

— Trebuie să anunțăm imediat mama și vecina. Copila nu poate rămâne aici fără ca ele să știe unde este.

Emma s-a speriat.

— O să mă certe?

— Poate o să fie îngrijorată, i-am răspuns. Dar îi vom explica împreună.

Am împins borcanul spre ea.

— Și banii aceștia rămân ai tăi.

— Dar casa?

Am zâmbit.

— De casă mă ocup eu.

Fetița m-a privit neîncrezătoare.

— Chiar?

— Îți promit că voi face tot ce pot ca voi două să fiți în siguranță.

Am făcut o pauză.

— Dar trebuie să discut mai întâi cu mama ta.

Emma a încuviințat.

În următoarele minute, Sorin a contactat-o pe Ana prin numărul pe care Emma îl știa pe de rost.

Când femeia a răspuns, i-am auzit vocea chiar și de la câțiva pași distanță.

— Emma? Unde e Emma? Cine sunteți?

Sorin i-a explicat calm că fetița era în siguranță, într-un restaurant din centru.

— Vin imediat! a spus Ana.

Am simțit cum îmi bate inima.

După douăzeci de ani, urma să-i aud din nou vocea.

Nu printr-o amintire.

Nu într-un vis.

Ci chiar în fața mea.

Patruzeci de minute mai târziu, ușa restaurantului s-a deschis.

O femeie îmbrăcată într-o geacă veche a intrat aproape alergând.

Avea părul castaniu prins într-o coadă neglijentă.

Chipul îi era obosit.

Dar am recunoscut-o imediat.

Ana.

Femeia pe care o iubisem când aveam douăzeci și doi de ani.

Femeia pe care o plânsesem la un mormânt despre care acum nici măcar nu știam dacă fusese adevărat.

— Emma!

Fetița a sărit de pe scaun.

— Mami!

Ana a căzut în genunchi și și-a strâns copilul în brațe.

— Dumnezeule, Emma! M-ai speriat îngrozitor!

— Iartă-mă, mami! Eu voiam doar să ne cumpăr o casă!

Ana a început să plângă.

— Ce-ai făcut, iubita mea?

Emma i-a arătat borcanul.

— Am adus toți banii mei. Domnul acesta cumpără clădiri și am crezut că ne poate ajuta.

Ana a ridicat privirea.

Ochii noștri s-au întâlnit.

Și timpul s-a oprit.

— Victor?

Vocea i s-a frânt.

M-am ridicat încet.

— Ana…

A făcut un pas înapoi.

— Nu se poate.

— Ești în viață.

Ana și-a dus mâna la gură.

— Dumnezeule…

Emma ne privea nedumerită.

— Mami, îl cunoști?

Ana nu a răspuns.

Privea spre mine de parcă ar fi văzut o fantomă.

— Mi-au spus că ai murit, am șoptit.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Și mie mi-au spus același lucru despre tine.

Am simțit că nu mai pot respira.

— Poftim?

Ana a privit spre Sorin.

Apoi spre ușa restaurantului.

— Nu putem vorbi aici.

— De ce?

— Pentru că, dacă află că ne-am întâlnit, o să încerce din nou.

Am încremenit.

— Cine?

Ana a șoptit:

— Cătălin.

În clipa aceea, am înțeles că lucrurile erau mult mai grave decât îmi imaginasem.

Am rugat-o pe Ana să ne însoțească într-un salon privat al restaurantului, unde puteam discuta fără să fim auziți.

Emma a rămas lângă mama ei, cu borcanul în brațe.

Sorin a verificat intrările, iar Marian a început să strângă documentele necesare pentru a verifica situația apartamentului.

Când am rămas singuri, Ana a început să povestească.

— Acum douăzeci de ani, eram însărcinată.

Am simțit că mi se oprește inima.

— Ce?

Ana și-a coborât privirea.

— Nu apucasem să-ți spun.

Am rămas nemișcat.

— Cu copilul meu?

A încuviințat.

— Da.

Mi-am dus mâna la frunte.

Cu douăzeci de ani în urmă, Ana dispăruse după ce îmi spusese că avea ceva important să-mi mărturisească.

În ziua următoare, Cătălin venise la mine cu vestea unui accident rutier.

Îmi spusese că Ana murise.

Îmi arătase documente.

Îmi indicase locul înmormântării.

Iar eu, orbit de durere, îl crezusem.

— Ce s-a întâmplat cu sarcina? am întrebat.

Ana a început să plângă.

— Am pierdut copilul.

Am simțit o durere ascuțită în piept.

— Îmi pare atât de rău…

— Eram singură, Victor. Și eram îngrozită.

Mi-am apropiat scaunul.

— De ce nu m-ai căutat?

Ana a ridicat privirea.

— Pentru că mi-au spus că muriseși.

Apoi mi-a povestit totul.

În acea perioadă, eu și Cătălin începuserăm să investim în primele proprietăți.

Eu adusesem cea mai mare parte a capitalului.

El se ocupa de acte, contracte și relațiile cu diferiți intermediari.

Ana lucrase pentru scurt timp la firma noastră, în departamentul administrativ.

Și descoperise ceva.

— Cătălin transfera bani din conturile firmei către societăți pe care le controla prin alte persoane, mi-a spus.

Am simțit cum mi se încordează maxilarul.

— Ai dovezi?

— Aveam copii după câteva documente. Le-am păstrat pentru că mi-a fost teamă că va încerca să le distrugă.

— Și i-ai spus?

— Da. I-am spus că trebuie să înceteze și că aveam să vorbesc cu tine.

Ana a făcut o pauză.

— În seara aceea, doi bărbați m-au așteptat lângă mașină.

Am încremenit.

— Te-au atacat?

A încuviințat.

— M-au amenințat. Mi-au spus că, dacă încerc să te contactez, o să-ți facă rău.

Mi s-a strâns stomacul.

— Și apoi?

— M-au dus într-un alt oraș. Mi-au luat telefonul și actele. După câteva zile, unul dintre ei mi-a arătat un articol fals despre moartea ta.

Am simțit că îmi pierd cumpătul.

— Dumnezeule…

— Mi-au spus că accidentul fusese provocat din cauza mea. Că, dacă nu păstram tăcerea, urma să pățească același lucru și familia mea.

Am rămas tăcut.

Ana a continuat:

— După ce am reușit să scap, m-am ascuns. Am schimbat orașe, locuri de muncă și adrese. Nu mai aveam încredere în nimeni.

— Dar de ce nu ai mers la poliție?

— Am încercat să cer ajutor, însă nu aveam suficiente dovezi despre cine mă amenințase. Mi-era teamă că oamenii lui Cătălin mă vor găsi înainte să pot explica totul.

Am privit-o cu durere.

— Și Emma?

Ana și-a întors privirea spre fetiță.

— Emma este fiica mea. Am adoptat-o când avea aproape doi ani.

Fetița a zâmbit.

— Mami spune că ne-am ales una pe cealaltă.

Ana a sărutat-o pe frunte.

— Așa este, iubita mea.

Am simțit că mi se umezeau ochii.

— Și acum Cătălin te-a găsit?

Ana a încuviințat.

— În urmă cu două luni, am primit o notificare de la firma care administra apartamentul. Spuneau că imobilul urma să fie eliberat.

— Dar de ce tocmai acum?

— Pentru că am făcut o greșeală.

— Ce greșeală?

— Am încercat să aflu dacă mai trăiești.

Am încremenit.

— M-ai căutat?

— Da. Am văzut un interviu cu tine la televizor. Nu-mi venea să cred. Am început să caut informații despre tine și despre firmă.

Ana și-a șters lacrimile.

— Am trimis o solicitare către unul dintre sediile companiei. Am întrebat dacă aș putea vorbi cu tine despre niște documente vechi.

Am închis ochii.

— Iar solicitarea a ajuns la Cătălin.

— Exact.

În clipa aceea, toate piesele au început să se lege.

Cătălin nu încerca doar să evacueze o chiriașă.

Încerca să o facă să dispară din nou.

Și folosea o firmă din grupul meu pentru a o intimida.

M-am ridicat.

— Sorin!

Ușa s-a deschis imediat.

— Da, domnule?

— Vreau toate documentele legate de apartamentul Anei. Contractul de închiriere, notificarea de evacuare, aprobările interne și persoanele care au avut acces la dosar.

— Mă ocup.

— Și cheamă avocatul nostru extern. Nu pe cel recomandat de Cătălin. Vreau pe cineva independent.

Sorin a încuviințat.

— Am înțeles.

M-am întors spre Ana.

— Nu te mai întorci singură acolo în seara asta.

Ana a tresărit.

— Victor, nu vreau să-ți creez probleme.

Am privit-o.

— Ana, ai trăit douăzeci de ani cu frică din cauza unor oameni care au profitat de încrederea mea.

Am făcut o pauză.

— Nu mai trebuie să treci singură prin asta.

În acea seară, Ana și Emma au acceptat să stea într-un apartament de oaspeți al hotelului meu, înregistrat și pus la dispoziție legal, fără nicio obligație din partea lor.

Emma a intrat în cameră și a rămas cu gura căscată.

— Mami! Avem două paturi!

Ana a zâmbit trist.

— Da, iubita mea.

— Și baie numai pentru noi!

Am simțit un nod în gât.

Pentru mine, camera aceea era una dintre sutele de camere pe care le dețineam.

Pentru Emma, era un loc în care putea dormi fără să se teamă că cineva îi va scoate lucrurile în stradă.

Înainte să plec, fetița m-a prins de mână.

— Domnule Victor?

— Da, Emma?

— Mai trebuie să vă dau borcanul?

Am îngenuncheat lângă ea.

— Nu, draga mea.

— Dar eu am promis că vă dau toți banii.

Am zâmbit.

— Atunci hai să facem o altă înțelegere.

— Ce înțelegere?

— Tu păstrezi banii pentru înghețată. Iar eu mă ocup să verific de ce a trebuit mama ta să se teamă atât de mult.

Emma s-a gândit câteva secunde.

— Și mami o să fie bine?

Am privit spre Ana.

— O să facem tot ce putem.

Fetița m-a îmbrățișat.

Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, am simțit că banii mei puteau face ceva cu adevărat important.

În dimineața următoare, am convocat o întâlnire cu avocatul independent și cu echipa de audit.

Le-am cerut să verifice toate operațiunile pe care Cătălin le aprobase în ultimii ani.

Nu voiam presupuneri.

Voiam documente.

Voiam să știu exact ce se întâmplase.

Primele rezultate au venit după două zile.

Și erau mult mai grave decât îmi imaginasem.

Mai multe firme controlate indirect de Cătălin primiseră plăți nejustificate.

Unele contracte fuseseră aprobate prin proceduri interne ocolite.

Iar în dosarul apartamentului Anei exista o semnătură scanată, copiată dintr-un document mai vechi.

Semnătura mea.

Folosiseră numele meu fără acordul meu.

Dar cea mai importantă descoperire era într-un dosar vechi de douăzeci de ani.

Un raport intern conținea copii ale transferurilor pe care Ana le observase înainte să dispară.

Documentele fuseseră păstrate într-o arhivă pe care Cătălin nu o mai controlase după reorganizarea companiei.

Am privit raportul și am simțit cum îmi tremură mâinile.

Ana avusese dreptate.

De la bun început.

În aceeași zi, am sesizat autoritățile și am predat documentele.

Cătălin a fost suspendat din toate funcțiile pe care le deținea în grupul meu, în limitele procedurilor legale.

Nu l-am sunat să-l ameninț.

Nu m-am dus la el să-i cer explicații.

Am lăsat anchetatorii să-și facă treaba.

Știam că orice reacție pripită putea pune în pericol tocmai oamenii pe care încercam să-i protejez.

În zilele următoare, Ana a dat declarații și a predat copiile documentelor pe care reușise să le păstreze.

Au urmat verificări, audieri și cercetări care au durat luni întregi.

O parte dintre acuzațiile vechi necesitau clarificări juridice complicate.

Dar documentele recente privind falsificarea semnăturii și folosirea firmelor au oferit anchetatorilor un punct de plecare concret.

Între timp, am aflat că notificarea de evacuare nu fusese urmată de o hotărâre judecătorească.

Ana nu putea fi scoasă pur și simplu în stradă în ziua de vineri, așa cum fusese amenințată.

Avocatul ei a contestat măsurile abuzive, iar situația locativă a fost clarificată.

Dar eu nu voiam ca Ana și Emma să fie nevoite să se întoarcă într-un loc asociat cu atâta frică.

Așa că, într-o după-amiază, le-am invitat să vadă o casă.

Nu era o vilă uriașă.

Nu avea piscină.

Nu avea porți impunătoare.

Era o casă luminoasă, cu trei camere, o bucătărie mare și o grădină mică, într-un cartier liniștit.

Emma a intrat prima.

A alergat spre fereastra din sufragerie.

— Mami! Uite! Avem și un copac!

Ana a privit în jur, nedumerită.

— Victor, de ce ne-ai adus aici?

Am scos un dosar.

— Pentru că vreau să vă ofer posibilitatea să locuiți aici.

Ana a făcut un pas înapoi.

— Nu pot accepta așa ceva.

— Nu trebuie să hotărăști acum.

Am așezat dosarul pe masă.

— Casa poate fi trecută legal pe numele tău, dacă accepți. Fără datorii față de mine, fără condiții ascunse. Avocații se pot ocupa de toate actele, iar tu poți cere sfatul oricui dorești înainte să semnezi.

Ana a început să plângă.

— Victor, este prea mult.

Am privit-o.

— Ana, am pierdut douăzeci de ani crezând o minciună. Nu pot să schimb asta.

Am făcut o pauză.

— Dar pot să mă asigur că nu mai trebuie să te temi pentru locul în care doarme copilul tău.

Emma s-a apropiat de mama ei.

— Mami, putem să stăm aici?

Ana a îngenuncheat lângă ea.

— Nu știu încă, iubita mea.

Fetița a privit spre mine.

— Dar cât costă?

Am zâmbit.

— Pentru tine, nimic.

Emma s-a încruntat.

— Nici măcar 53 de lei și 40 de bani?

Am început să râd.

— Nici măcar.

— Atunci pot să-mi cumpăr înghețată?

Am încuviințat.

— Cât timp mama ta este de acord.

Ana a izbucnit în râs printre lacrimi.

Era prima dată când o auzeam râzând după ce ne regăsiserăm.

Și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise sunetul acela.

În săptămânile următoare, Ana a discutat cu avocatul ei și a acceptat casa.

Transferul a fost făcut prin acte notariale, fără condiții și fără obligații față de mine.

Emma și-a ales singură camera.

A vrut pereți galbeni.

O bibliotecă mică.

Și un birou lângă fereastră.

În prima seară petrecută acolo, m-a sunat.

— Domnule Victor?

— Da, Emma?

— Știți ceva?

— Ce anume?

— Mami nu a mai plâns astăzi.

Am închis ochii.

— Mă bucur foarte mult.

— Și am mâncat împreună la masă!

— Ce ați mâncat?

— Cartofi la cuptor și pui. Dar mami a mâncat și ea o porție întreagă!

Mi s-a strâns inima.

Pentru Emma, acesta era semnul că lucrurile începeau să fie bine.

Nu o casă mare.

Nu mobilă scumpă.

Ci faptul că mama ei mâncase liniștită și nu mai plânsese.

Au trecut câteva luni.

Ancheta continua.

Afacerile mele treceau printr-o reorganizare dificilă.

Descoperisem că încrederea oarbă într-un om poate costa mai mult decât orice investiție greșită.

Dar, în mijlocul tuturor acestor probleme, începusem să descopăr ceva ce pierdusem de mult.

O viață dincolo de birouri și contracte.

În fiecare duminică, mergeam la Ana și Emma.

Uneori luam prânzul împreună.

Alteori o ajutam pe Emma la teme.

Într-o după-amiază, fetița mi-a arătat un desen.

Erau trei oameni în fața unei case.

O femeie.

O fetiță.

Și un bărbat înalt, cu costum.

— Cine este acesta? am întrebat, arătând spre bărbat.

Emma a zâmbit.

— Dumneavoastră.

Am rămas fără cuvinte.

— Și de ce m-ai desenat aici?

Fetița a ridicat din umeri.

— Pentru că acum faceți parte din povestea noastră.

Am simțit cum mi se umezeau ochii.

Ana, care stătea în pragul bucătăriei, a auzit totul.

Ne-am privit.

Și, pentru prima dată după douăzeci de ani, am văzut în ochii ei ceva ce crezusem pierdut.

Speranță.

În seara aceea, după ce Emma s-a dus să se joace, Ana m-a invitat în grădină.

Am stat pe două scaune, sub copacul pe care fetița îl îndrăgise atât de mult.

— Victor, trebuie să-ți spun ceva.

Am privit-o.

— Te ascult.

— Nu știu ce se va întâmpla între noi.

Am încuviințat.

— Nici eu.

— Au trecut douăzeci de ani. Nu mai suntem oamenii care eram atunci.

— Știu.

— Și nu vreau să crezi că, pentru că ne-ai ajutat, îți datorez ceva.

M-am întors spre ea.

— Ana, nu-mi datorezi absolut nimic.

A zâmbit trist.

— Mă bucur că spui asta.

Am privit grădina.

— Nu vreau să cumpăr un loc în viața ta. Vreau doar să știi că poți avea încredere în mine, dacă vei dori vreodată.

Ana a rămas tăcută.

Apoi mi-a luat mâna.

— Atunci putem începe cu o cafea.

Am zâmbit.

— O cafea?

— Da. Fără contracte. Fără secrete. Fără promisiuni imposibile.

Am strâns ușor mâna ei.

— Mi se pare cea mai bună înțelegere pe care am făcut-o vreodată.

Am început amândoi să râdem.

Un an mai târziu, lucrurile se schimbaseră mult.

Ana avea un serviciu stabil, ales de ea, fără să depindă de mine.

Emma mergea la școală și își făcuse prieteni noi.

Iar eu învățasem să nu mai măsor fiecare zi în profituri și pierderi.

Într-o dimineață de octombrie, aproape la un an de la întâlnirea noastră, Emma m-a invitat la aceeași cafenea.

A venit cu mama ei.

Și cu borcanul de sticlă.

L-a așezat pe masă, exact cum făcuse în urmă cu un an.

— Domnule Victor, am o propunere de afaceri.

Am început să râd.

— Te ascult, domnișoară Emma.

— Am economisit din nou.

— Cât?

— O sută douăzeci și șase de lei!

Am ridicat sprâncenele.

— Impresionant!

— Și vreau să cumpăr ceva.

— O casă?

Emma a izbucnit în râs.

— Nu! Avem deja una!

— Atunci ce vrei să cumperi?

Fetița a privit-o pe Ana.

Apoi pe mine.

— Vreau să cumpăr jucării pentru copiii care nu au.

Am rămas nemișcat.

— De ce?

Emma a ridicat din umeri.

— Pentru că atunci când eu eram tristă, dumneavoastră m-ați ajutat. Și acum vreau să ajut și eu pe cineva.

Am simțit un nod în gât.

Ana a început să plângă.

Dar de data aceasta erau lacrimi de bucurie.

Am privit borcanul.

Același borcan simplu de sticlă.

Același sunet al monedelor.

Dar o poveste complet diferită.

În urmă cu un an, borcanul acela fusese strâns la piept de un copil speriat, care încerca să-și salveze mama.

Acum era ținut de un copil fericit, care voia să-i ajute pe alții.

Am zâmbit.

— Emma, cred că tocmai ai avut cea mai bună idee de investiție pe care am auzit-o anul acesta.

Fetița s-a luminat la față.

— Serios?

— Foarte serios.

Am făcut o pauză.

— Și dacă ești de acord, aș vrea să contribui și eu.

Emma s-a gândit câteva secunde.

— Bine. Dar eu aleg jucăriile!

Am izbucnit în râs.

— Avem o înțelegere!

În acea după-amiază, am mers împreună la un magazin de jucării.

Emma a ales păpuși, mașinuțe, cărți și jocuri pentru copii.

Ana ne privea zâmbind.

Iar eu mă gândeam la cât de mult se schimbase viața mea datorită unei fetițe care intrase într-un restaurant cu 53 de lei și 40 de bani.

Toată viața crezusem că bogăția înseamnă să ai suficiente proprietăți încât să nu te mai temi niciodată că vei pierde ceva.

Dar o fetiță de opt ani m-a învățat că adevărata bogăție este să poți face pe cineva să nu se mai teamă.

Am construit hoteluri, am cumpărat clădiri și am semnat contracte de milioane.

Dar niciuna dintre acele afaceri nu m-a făcut să mă simt atât de împlinit precum ziua în care Emma mi-a spus că mama ei nu mai plânge.

În seara aceea, când m-am întors acasă, am găsit pe birou o fotografie.

Era desenul pe care Emma mi-l dăruise.

Trei oameni.

O casă.

Un copac.

Și un soare mare, galben.

Pe spate, cu litere stângace, fetița scrisese:

„MULȚUMESC CĂ AI ASCULTAT CÂND EU AVEAM DOAR UN BORCAN CU BANI.”

Am așezat desenul lângă fotografia părinților mei.

Și am înțeles că, dintre toate lucrurile pe care le cumpărasem în viața mea, cel mai valoros nu fusese niciodată de vânzare.

Era încrederea unui copil.

Iar uneori, o inimă mare valorează mai mult decât toate averile din lume.

Related Posts

Tragedie în familia lui Tinu Veresezan!

Tinu Veresezan a primit o lovitură puternică de la viață. Ființa la care ținea cel mai mult s-a stins din viață, iar artistul este extrem de îndurerat….

Doliu în medicina românească! A murit medicul care a redat vederea a mii de pacienți

Medicina din România a pierdut un specialist valoros odată cu moartea oftalmologului Cristina Nicoleta Lăpușneanu. Aceasta a încetat din viață după o perioadă lungă de suferință cauzată…

Dumnezeu să-l ierte! El e Dănuț, elevul de 14 ani care a murit la ora de…

Băiatul era elev în clasa a 8-a la Școala Gimnazială Mihai Eminescu din Ipotești, Botoșani, și a început să se simtă rău atunci când era la ora…

Tatăl a murit la înmormântarea fiului său. Inima nu i-a mai rezistat de durere

Un tată s-a prăbușit și a murit la înmormântarea propriului fiu, în timp ce sicriul său era transportat în capelă. Tragedia a avut loc în nord-estul Angliei….

Daciana Sârbu pregătește o nouă surpriză! Proiectul în care s-a implicat și care aduce femeile împreună: „Vrem să fie o comunitate după sufletul nostru”

Daciana Șârbu pregătește un nou capitol pe plan profesional, de această dată în jurul unui proiect dedicat femeilor. Fosta europarlamentară s-a implicat într-o inițiativă, care își propune…

Anunț ȘOC de la DIICOT! Călin Georgescu a fost.

Călin Georgescu ajunge în fața judecătorilor într-un dosar de înșelăciune. Fostul candidat la Preşedinţie Călin Georgescu a fost trimis în judecată în al treilea dosar, alături de…