Numărul 8 din echipa „câinilor” primește mingea pe la 40 de metri de poarta adversă, preia și avansează puțin, apoi declanșează detunătura. În poartă e celebrul și experimentatul Uli Stein, care nu primise gol de la Juventus, cu câteva luni îniante, în finala CCE (1-0 pentru Hamburg). Uli privește nedumerit, schițează o fandare, dar mingea șmecheră trimisă cu forță și cu efect îl păcălește, îl ocolește și explodează în plasa porții: 2-0 pentru Dinamo! 

El i-a salvat pe mulți, pe el l-a salvat doar Dumnezeu. Caramavrov cinstește memoria unui nume mare din fotbalul românesc, Gheorghe Mulțescu

Avea să se facă 3-0 prin golul lui Orac, dar la retur, după ce Hamburg ajunge și ea la 3-0, iar Țălnar reduce din handicap, același număr 8 trece ușor de unul dintre fundașii centrali adverși, pătrunde în careu, e singur cu același Uli, de care vă spuneam mai sus, portarul neamț e cu gândul la bomba aia pe care n-a mirosit-o la București, așa că al nostru îl face din corp, îl depășește ușor și trimite în poarta goală! 3-2 și calificare incredibilă în „sferturi” pentru o echipă venită din blocul comunist în fața campioanei Europei la nivel de cluburi!Eu așa am auzit de Mulțescu, el este numărul 8 care a înscris de două ori, și acasă, și în deplasare, în octombrie-noiembrie 1983, în poarta celei mai bune echipe a continentului în acel moment. Dacă trăia într-o altă țară sau dacă se năștea într-un alt timp, mijlocașul român ar fi fost de ceva vreme la o echipă importantă a Europei. Asta e senzația, că ar fi putut mult mai mult.

Dar Mulțescu trăia în România și n-avea cum să evadeze în fotbalul occidental. 

Venea, salva și pleca

Problema este că Mulțescu a avut un traseu asemănător și ca antrenor. Întotdeauna impresia a fost că putea fi mai sus, chiar la națională, îi mergea mintea mai mult decât altora, era tobă de fotbal, salva echipe de la retrogradare, nu degeaba a fost poreclit SMURD – venea, salva și pleca repede – construia altele, dar nu reușea să puncteze și la trofee sau să reziste mai mult la o echipă mare, gen Dinamo sau Universitatea Craiova.

Cred că asta a fost și marea lui durere, marea lui frustrare, că președinții din fotbal nu-l înțelegeau, pentru că era direct, principial, corect. Iar lumea noastră n-avea nevoie de astfel de oameni. 

Mulțescu a salvat nenumărate echipe, dar n-a reușit să se salveze pe el însuși, pentru că n-a vrut să-și încalce principiile de viață. Dacă a observat ceva în neregulă, a plecat. Dacă se băga cineva peste el, nu accepta și pleca. Dacă simțea că este lucrat, mai bine pleca.

Au venit apoi și problemele familiale, care l-au măcinat mai mult decât cariera.

Cum ne povestea și cum comenta la emisiunile tv – tăios și fără frică…

Acum vreo doi ani, știa că nu va mai fi bine. Vorbea stins și nu mai avea chef de interviuri, de discuții prelungi, ca altădată, când îl sunam și îmi spunea povești din cariera de jucător, de antrenor, despre tenis – urmărea o mulțime de meciuri și chiar juca amator. Apoi, boala l-a doborât.

Dar eu zic să ni-l amintim acum, când nu mai este printre noi, cum l-a țintuit de două ori pe Uli Stein, cum a eliminat-o cu Dinamo pe Hamburg, campioana Europei, cum a jucat 15 meciuri pentru naționala României, pentru care a marcat de trei ori, cum a resuscitat nenumărate echipe, cum răspundea mereu prezent când îl solicita Dinamo, fără să ceară imediat un contract și bani, cum ne povestea și cum comenta la emisiunile tv – tăios și fără frică…

Dumnezeu să-l ierte!