Eu și Andreea am fost căsătoriți timp de zece ani. Aveam două fiice: Victoria, care avea cinci ani, și Maria, care avea patru ani. Credeam că câștig suficient. Nu trăiam în lux, dar ne permiteam o vacanță în familie de două ori pe an. Fetele aveau bone, iar Andreea lucra suplimentar de acasă. Întotdeauna mă străduiam să ajut la treburile casnice. Dar, dintr-un motiv anume, părea că nimic din toate acestea nu mai conta pentru ea.

Într-o zi, Andreea mi-a spus calm că pleacă. Nu m-a părăsit doar pe mine, ci și pe fiicele noastre.

— M-am regăsit, – a zis ea. – Vreau mai mult.

Câteva săptămâni mai târziu, am văzut poze cu ea pe internet: logodită cu un bărbat foarte înstărit, iahturi, călătorii, rochii de designer.

Chiar ne-a lăsat pentru un astfel de vis?

Am tot cugetat, căutând o explicație. Dar cel mai greu era să le văd pe fetițele mele întrebând:

— Tati, când se întoarce mama?

Nu aveam un răspuns pentru ele.

Au trecut doi ani…

Viața a mers mai departe. A fost greu, dar m-am descurcat. Munceam, iar fiecare clipă liberă o petreceam cu fiicele mele. Ele au devenit scopul meu, lumina mea.

Într-o seară, am intrat într-un supermarket ca să cumpăr lapte și am văzut-o.

Stătea la casă – obosită, îmbrăcată în haine ieftine, cu o privire goală. Nimic nu mai amintea de Andreea care, cândva, poza pe iahturi.

Privirile ni s-au întâlnit.

S-a înțepenit, ținând în mână niște mărunțiș.

— Tu… – a început, dar a tăcut.

N-am spus nimic.

— Cum sunt fetele? – a întrebat în cele din urmă, cu glas abia auzit.

Am simțit cum mă năpădește furia. Doi ani de tăcere. Niciun telefon, nicio scrisoare.

— Sunt bine. Pentru că mă au pe mine.

Ea și-a ferit privirea.

— Aș vrea să le văd…

Am strâns pumnii.

— După doi ani ți-ai amintit de ele?

Andreea a oftat și și-a șters o lacrimă.

— Am făcut o greșeală.

Am râs amar.

— O greșeală e să uiți umbrela când plouă. Tu ai ales o altă viață. Ai ales banii, Andreea. Să înțeleg că fericirea nu se rezumă doar la iahturi și rochii de designer?

Ea a închis ochii.

— M-a părăsit. În clipa în care nu i-am mai fost de folos. Acum nu mai am nimic. Nici bani, nici casă.

Am privit degetele ei fine – inelul dispăruse.

— Dar despre fiicele mele? Ți-au trebuit doi ani ca să-ți amintești că există?

A început să plângă.

— Știu că nu pot schimba nimic. Dar te rog… lasă-mă măcar să le văd.

Am inspirat adânc.

— Ele nu-și mai aduc aminte de tine, Andreea. Au încetat să întrebe când te întorci.

Ea a izbucnit și mai tare în lacrimi.

— Nu cer o a doua șansă pentru mine… dar sunt copiii mei…

Am privit-o. Femeia din fața mea nu mai era aceeași Andreea care ne părăsise pentru bani. Părea complet răpusă.

— O să mă gândesc. Dar în condițiile mele.

Ea și-a ridicat capul, iar în ochii ei a licărit speranța.

— Mulțumesc…

M-am întors și am plecat, lăsând-o printre chipuri străine.

Nu știu dacă îi voi putea ierta vreodată.

Dar știam un lucru: Victoria și Maria merită tot ce e mai bun.