Noaptea se lăsa grea, ca o pătură deasă și de nepenetrat peste drum. Zăpada cădea ca un cort gros din cer, farurile abia reușeau să străpungă furtuna albă, iar vântul tăia ca niște ace de gheață în parbriz.

Ivan Sokolov, un șofer experimentat de camion, nu mai simțea oboseala — frica îl cuprinsese mai repede decât înghețaseră degetele sale pe volan.

Ceva nu era în regulă. Știa asta chiar înainte să o vadă PE EA.

O siluetă întunecată pe marginea drumului. Nemișcată. Aproape că se contopise cu viscolul nopții. Ivan a încetinit instinctiv, inima îi bătea cu putere. Era prea târziu. Drumul era prea pustiu.

Auzise de mii de ori povești despre astfel de „oameni găsiți”. Unii erau doar victime nefericite. Alții… Ei bine, era mai bine să nu-și amintească cum se terminau astfel de povești.

Farurile au luminat în sfârșit fața. Era o fată. Palidă, buzele albastre, hainele subțiri, complet nepotrivite pentru vreme. Stătea înghemuită în zăpadă, nemișcată.

— Hei, mă auzi? — Ivan a atins-o ușor pe umăr.

Pielea ei era rece ca gheața, dar în următorul moment a auzit un geamăt slab. Trăia.

Nu a mai stat pe gânduri. A luat-o în brațe și a fost imediat surprins de cât de ușoară era. De parcă ar fi fost suficientă o mișcare greșită ca să se facă fărâme.

A dus-o în cabina camionului, a pornit încălzirea, a învelit-o într-o pătură groasă și a încercat să-i dea câteva înghițituri de ceai fierbinte.

Fata încă nu-și revenise, dar degetele i se mișcau ușor, de parcă ar fi căutat ceva în aer.

Cine era această fată? Cum ajunsese aici, în mijlocul pustietății? Un accident? Sau o lăsase cineva din mașină?

Răspunsul putea fi printre lucrurile ei.

Privirea lui Ivan a căzut instinctiv pe geaca întunecată, din al cărei buzunar ieșea ceva. Un portofel.

A ezitat. Niciodată nu se băgase în lucrurile altora, dar acum era altceva. Dacă afla numele ei, putea să cheme ajutor. Putea să-i găsească familia.

Portofelul era din piele, părea scump. În interior, ceva bani, câteva carduri… și un buletin de identitate.

Când Ivan a scos buletinul, respirația i-a fost tăiată.

Numele de pe card strălucea roșu în ochii lui, ca un semnal de alarmă.

Anastasia Kovaljenko.

Lumea i s-a învârtit pentru o clipă.

Kovaljenko.

Un nume pe care încerca să-l uite de zece ani. Un nume de care fugise.

Și acum, fiica celui mai periculos om, a unui om care putea să-l facă să dispară cu o mișcare de mână, se afla în camionul lui.

Înghețată. Speriată.

Dar de ce fugise? Și ce căuta tocmai aici?