Când s-a întors Ivan în zori, obosit și cu mâinile încă mirosind a pământ umed și frunze, primul lucru care l-a izbit a fost liniștea. Prea multă liniște. Prea adâncă, prea rece. Casa lui avea mereu un freamăt – mai scârțâia ceva, mai tușea nevasta din dormitor, dar acum… nimic.

A aruncat un ochi prin bucătărie – fetele nu mai erau la masă. Ceaiul rece. Canile goale. Inima i-a tresărit.

– Fetele? strigă el. Ari… Marina?

Nimic.

Se duse înspre dormitorul unde era soția lui. O iubea, deși viața le-a pus piedici. De câțiva ani era paralizată, nu mai putea vorbi, doar clipea și scotea niște sunete stinse. Dar era acolo. Vie. Prezentă.

Încet, deschise ușa… și ce-a văzut acolo… îl lăsă fără aer.

Fetele erau în pat. Una dintre ele – Ari, probabil – stătea în genunchi lângă femeie, cu mâna pe fruntea ei. Cealaltă – Marina – privea fix în ochii ei. Femeia… zâmbea. Da, zâmbea. Era pentru prima dată, după atâta timp, când chipul ei nu era încremenit într-o mască fără expresie.

– Ce… Ce ați făcut? întreabă Ivan cu voce stinsă.

Fetele se întorc către el, încet. În ochii lor – ceva ciudat. Ca o lumină care nu era acolo aseară.

– Dănțul Ionuț… ea nu mai suferă, zise Marina.

– A fost tristă tare, dar acum e bine, adaugă Ari.

Ivan clătină din cap, incapabil să înțeleagă. Se apropie de pat. Soția lui avea ochii închiși. Dar nu era somn. Era o pace adâncă, tăcută, definitivă.

O atinse cu mâna tremurândă. Rece.

– A murit… șopti el. Fetele se uitau în tăcere, fără frică, fără vină.

– N-am făcut nimic rău, zise Ari.

– Doar am atins-o, și a zis cu ochii că ne mulțumește, că e gata.

Ivan îngenunchea. O lacrimă i se prelinse pe obraz.

– Ea… a zâmbit?

– A zâmbit, dănțule Ionuț. Era fericită. Ne-a spus fără cuvinte că a așteptat momentul ăsta. Că era pregătită.

A rămas așa, lângă pat, cu capul plecat, în timp ce fetele ieșeau din cameră.

A trecut o săptămână. Satul era înmărmurit. Unii ziceau că gemenele sunt un semn. Alții, că-s blestemate. Dar Ivan știa adevărul lui.

Le-a înfiat. Așa, pur și simplu. A făcut acte, a vorbit cu cine trebuia, dar de fapt… le-a primit în suflet din prima seară.

Viața și-a reluat cursul. Fetele mergeau la școală. Ivan îngrijea în continuare pădurea. Dar în fiecare dimineață, când le privea cum se joacă în curte, ceva în el se încălzea. Un foc molcom, blând.

Și uneori, în serile tăcute de toamnă, când ceața plutea peste drum și frunzele cădeau tăcut, Ari se apropia de el și întreba:

– Crezi că mama mai zâmbește?

Și Ivan, cu voce joasă, răspundea mereu la fel:

– Dacă voi sunteți aici, înseamnă că zâmbește în fiecare zi.