– Vai, ce mă bucur pentru tine, scumpa mea! – exclamă mama, admirându-și fiica, pe Vera, de 36 de ani. Tânăra femeie își aranjă sacoul la modă, se învârti de câteva ori în fața oglinzii și oftă adânc.

– Nu înțeleg, de ce oftezi? Ar trebui să te bucuri! Uite ce mire ți-ai găsit! Te ia, te duce unde vrei… Și nici chel nu e încă! – continuă Aleivtina Stanislavovna.

– Of, mamă! – ridică mâna Vera. – Hai să nu începem cu asta, bine?

Discuția lor a fost auzită de după ușă de Timofei, fiul Verei, de 10 ani.

– Chiar nu-ți place Igor? El chiar crede că îl iubești… – spuse Aleivtina, scrutându-și atent fiica.

– Îl iubesc, mamă, – îi dădu un pupic pe obraz Vera și ieși pe ușă.

Vera nu prea suporta să discute despre viața ei personală. Mama se amesteca mereu și îi dădea sfaturi, dar Vera știa mai bine ce trebuia să facă. La urma urmei, avea aproape 40 de ani și trecuse printr-o tragedie cumplită…

Totul s-a întâmplat acum un an. Soțul ei, Edik, se întorcea dintr-o cursă, dar n-a mai ajuns acasă. A avut un accident cu o altă mașină, condusă de o femeie de 40 de ani, beată. Nici ea nu a supraviețuit. Totul s-a petrecut atât de repede, încât Vera nici n-a avut timp să realizeze că Edik al ei nu mai era… Rămăsese doar fiul lor. Tima nu putea accepta că tata „s-a dus la cer”. Nici mama lui, nici bunica nu reușeau să-l ajute să treacă peste pierdere. În cele din urmă, au apelat la un psiholog pentru copii. Treptat, băiatul și-a revenit, dar numai cine a trecut printr-o astfel de tragedie poate înțelege cu adevărat…

Astăzi, picioarele Verei parcă nu voiau să o asculte. Gândindu-se la soțul ei, a intrat într-o florărie și a cumpărat câțiva garoafe. „O să mă duc să-mi iau rămas-bun de la el și apoi merg la oficiul stării civile”, gândi ea, privindu-și florile.

Ajunsă la cimitir, s-a îndreptat spre mormântul lui Edik. Brusc, s-a ciocnit de un bărbat.

– Scuzați-mă, dar nu vă cunosc… – spuse Vera, zâmbind ușor.

– Bună ziua, eu sunt Arsenie. Accidentul de anul trecut… vă amintiți? – spuse el.

– Da, da… – murmură femeia, lăsând florile pe piatra funerară. – Dumneavoastră sunteți pasagerul care a scăpat cu viață, dar a suferit mai multe operații…

Vera îi observă cicatricea de pe față. Da, era el. Singurul supraviețuitor al acelui accident…

– Nu credeți că am venit aici intenționat să vă întâlnesc, – continuă Arsenie. – Dar nu pot uita ce s-a întâmplat. Visez accidentul noapte de noapte, așa că vin des aici…

Vera dădu din cap. Știa prea bine prin ce trecea. Și ea încercase să-și aline durerea, mersese la biserică, la psihologi… Dar rana din suflet rămânea la fel de adâncă.

– Înțeleg, – spuse ea cu glas scăzut.

– Vă grăbiți undeva? – întrebă bărbatul, aruncând o privire la costumul ei elegant.

– Nu. Nu mai…

– Vă rog să mă iertați, – spuse Arsenie, luându-i mâna într-a lui. – Mă simt vinovat față de soțul dumneavoastră…

La atingerea lui, un fior îi străbătu trupul Verei. Ridică ochii spre Arsenie și rămase fără glas. Așa o privea Edik… Semănau atât de mult!

– Amândoi am trecut prin multe… – oftă bărbatul, lăsându-i mâna și așezându-se pe o bancă. – Poate continuăm discuția într-un loc mai confortabil?

… Câteva ore mai târziu, Vera pășea în apartamentul lui Arsenie. Era plin de sculpturi din lemn.

– Le faceți dumneavoastră? – se miră ea.

– Da, e pasiunea mea, – zâmbi el.

Când intrară în bucătărie, Vera rămase fără cuvinte. Masa și scaunele erau sculptate în lemn, atât de minuțios, încât păreau opere de artă.

– Sunteți un adevărat maestru! – exclamă ea. Uitase complet că trebuia să ajungă la oficiul stării civile…

Când se întoarse acasă, mama o aștepta nerăbdătoare.

– Ei, cum a fost? Ați depus actele?

– Of, mamă, nici nu întreba… M-am îndrăgostit…

– Asta e minunat! – se bucură femeia.

– Nu, mamă. Am făcut o greșeală. N-ar fi trebuit să mă îndrăgostesc de acest om…

– Nu înțeleg… Nu e Igor? – întrebă mama.

– Nu.

– Atunci cine?

– Îți amintești pasagerul din accident?

– Bărbatul acela cu mustață?

– Da… El.

– Ei, dar nu e vina lui!

– Știu… Și totuși…

– Deci, nu ați depus cererea cu Igor?

Vera privi pe fereastră.

– Nu…

– Ei, și ce dacă! Mai bine așa, decât să trăiești cu cineva nepotrivit!

Timofei, care ascultase totul, o îmbrățișă pe mama sa.

– Mamă, mă bucur! Eu nu-l voiam pe domnul Igor. Era enervant!

Vera îi zâmbi fiului.

Câteva minute mai târziu, Igor apăru la ușă.

– Ce naiba se întâmplă?! De ce nu-mi răspunzi la telefon?

Vera nu spuse nimic. În schimb, Timofei se apropie de el și zise serios:

– Mami și cu mine nu vă iubim. Plecați.

Igor izbucni în râs.

– Ce?! Dar eu am cheltuit atâția bani pe voi!

– Degeaba, – confirmă Vera.

– O să vă dau în judecată! – amenință el.

A trântit ușa și plecă furios.

A doua zi, Vera își scria ceva în telefon.

– Scrii cu el? – o întrebă mama. – Sper că nu te duci din nou la oficiul stării civile?

– Încă nu, mamă, dar… cine știe? – râse Vera.

… Câțiva ani mai târziu, într-o dimineață însorită, Timofei își potrivi papionul în fața oglinzii.

– Hai, mami! – strigă el.

Când o văzu, rămase uimit.

– Mamă, arăți superb!

– Îți place? – întrebă Vera, punându-și voalul.

– Mami, astăzi ești o adevărată mireasă! Acum sunt liniștit. Cum se zice… „Mai bine singură decât să te măriți greșit”!