Cu inima bătând puternic, Elena a bătut la ușa restaurantului „Briza”. După câteva momente, un bărbat înalt cu păr cărunt a deschis ușa. Privirea lui severă s-a îndulcit când a zărit tânăra cu geamantanul.

„Cu ce vă pot ajuta?” a întrebat el, studiind-o atent.

„Eu sunt… Elena Grigorescu,” a răspuns ea cu voce tremurândă. „Tatăl meu, Grigore, mi-a spus să vă caut dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor. Dumneavoastră sunteți Mihai?”

Fața bărbatului s-a transformat complet. Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar buzele i-au tremurat ușor. A făcut un pas în față și a îmbrățișat-o strâns.

„Elena… fiica lui Grigore. Am aflat despre moartea tatălui tău și am vrut să te găsesc, dar nu știam unde locuiești,” a șoptit el, ținând-o de umeri și privind-o. „Ai ochii lui. Exact aceiași ochi.”

În acea seară, Mihai i-a oferit Elenei o cameră deasupra restaurantului și i-a ascultat povestea cu o tristețe profundă. Când ea a terminat de povestit, el a oftat adânc.

„Este timpul să știi adevărul, Elena,” a spus el încet. „Tatăl tău și cu mine am jurat că nu vom spune niciodată, dar acum… Grigore nu a fost doar prietenul meu cel mai bun. El a fost fratele meu geamăn.”

Ochii Elenei s-au mărit de uimire. Mihai a continuat:

„Vom discuta mai multe mâine. Acum odihnește-te. Și să știi că nu mai ești singură. Niciodată nu vei mai fi singură.”

Când Elena s-a culcat în patul cald, pentru prima dată după moartea tatălui ei, nu a mai simțit că lumea se prăbușește. Cu unchiul ei alături și cu talentul moștenit de la tatăl său, poate că visul ei de a deveni cântăreață nu era chiar atât de îndepărtat.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.