Soția lui Alex a murit la naștere. Un an mai târziu, pe când se plimba cu fiul lui, dintr-o dată… a văzut-o – vie! S-a apropiat de fată, i-a pus o singură întrebare, iar răspunsul… l-a lăsat alb ca varul.

Timpul a trecut, și viața lui Alex s-a mai așezat, încet-încet. Nazar creștea și avea tot mai multă nevoie de grijă. Oboseala se aduna zi după zi, dar împreună cu ea apăruse și ceva nou în sufletul lui – un scop.

Trăia pentru fiul lui. Diminețile începeau cu gânguritul vesel al lui Nazar, iar serile se încheiau când băiețelul adormea, ținând strâns de degetul tatălui. Și totuși… în inimă rămăsese un gol. Katya.

Uneori credea că s-a obișnuit cu viața fără ea. Dar era suficient un zâmbet, o mișcare… ceva ce-i amintea de ea, și totul se strângea în pieptul lui. Katya trebuia să fie acolo.

Dar nu era.

Într-o zi caldă de toamnă, Alex se plimba prin parc cu Nazar. Frunzele foșneau sub pași, iar aerul mirosea a liniște și a toamnă blândă. Nazar, învelit bine într-o pătură groasă, deja moțăia în cărucior.

Alex s-a oprit la o cafenea mică, la colț. Și-a luat un americano și s-a pierdut în gânduri. Era liniștit. Nu cum fusese odată, când fericirea dădea pe dinafară, ci altfel – tăcut, echilibrat.

Și atunci… a văzut-o.

La câțiva pași, lângă o bancă, stătea o fată. N-a mai putut să-și ia ochii de la ea. Inima i s-a oprit pentru o secundă.

Katya!

Era Katya.

Capul i-a început să-i zumzăie, degetele încleștate pe mânerul căruciorului albeau de atâta strângere. Nu, e imposibil. Katya murise. Dar fata asta…

…S-a apropiat de ea, i-a pus o singură întrebare, iar când a auzit răspunsul… s-a făcut alb la față.