– Tu nici măcar nu mai poți merge! – spuse bărbatul cu batjocură, privind-o de sus, cu zâmbetul ăla ironic pe buze.
– Ce rost mai are să stai aici? Nu vezi că ți-ai trăit traiul? Eu… eu am o viață nouă acum, în sfârșit ceva real!

Elena nu zicea nimic. Îi analiza. Pe amândoi. El, agitat, transpirat, cu gulerul cămășii strâmb. Ea – tânăra, îmbrăcată bine, dar rece ca o ușă de spital.

– Și… de ce ai venit? – întrebă în cele din urmă Elena, pe un ton neutru.

– Păi, ziceam să te anunț personal, să nu afli de la alții. Ne mutăm. În apartamentul nostru. Al tău. De fapt, era al nostru, da’… cum tu nu mai ești în stare să… – și se opri, făcând un gest vag spre picioarele ei.

Tăcere.

Apoi Elena își întinse mâna spre măsuță și luă un dosar subțire, pe care-l ținea pregătit de ceva timp.

– Uite. – i-l întinse simplu. – E tot acolo. Testamentul. Transferul de proprietate. Voi aveți nevoie de un loc unde să începeți ceva nou. Eu… am terminat.

– Ce? Adică ne lași casa? – întrebă el, aproape confuz.
– Așa… pur și simplu? – adăugă amanta, dar fără să se apropie.

– Da, casa e a voastră. Eu am altceva de făcut.

Bărbatul râse scurt, cu aroganță:
– Altceva? Tu? Tu nici măcar nu mai poți merge!

Elena închise ochii pentru o secundă. Apoi îi deschise, iar privirea ei era limpede, dură, dar nu furioasă. Doar… hotărâtă.

Se ridică încet din fotoliu, desfăcând pătura.

Cu mișcări controlate, puse un baston pliabil în față și păși. Un pas. Apoi încă unul.

Bărbatul făcu ochii mari, amanta rămase cu gura întredeschisă.

– Am avut un accident, nu o condamnare pe viață, – spuse ea liniștit. – Dar oricum, asta nu contează acum.

– Cum… adică? – bâigui el. – Dar medicii… ai zis că…

– Așa ai înțeles tu. Am avut nevoie de timp. De liniște. De distanță de tine. Și știi ce? Mi-ai oferit exact ce-mi trebuia, fără să-ți dai seama.

Ea se apropie de ușă și, înainte să iasă din cameră, se întoarse și zise, clar, cu voce tare:

– Tu mi-ai luat casa. Eu ți-am luat libertatea.

– Ce-ai zis?! – întrebă amanta, panicată.
– Ce înseamnă asta? – întrebă și el, dar deja vocea lui tremura.

Elena zâmbi ușor.

– Dosarul ăla? Citește-l bine. Mai ales ultima pagină. Ultimul paragraf.

Și ieși din cameră. Pășea încet, dar sigur. În spatele ei, tăcerea exploda în capetele lor.

Bărbatul deschise dosarul, frunzări paginile cu mâna tremurând. Când ajunse la final, obrajii i se făcură albi. Gura i se strâmbă, dar nu mai ieșea niciun cuvânt.

În ultimul paragraf scria:
„Conform prevederilor anexate, orice proprietate transferată se face sub condiția de custodie integrală acordată titularului pentru copilul minor rezultat din relația adulterină.”

El ridică privirea spre amanta lui.
– Tu… n-ai spus nimic de copil.
– Pentru că nu… – și înghiți în sec. – Nu e al tău.

Un singur sunet se auzi: bastonul Elenei atingând calm podeaua.