“Și imaginați-vă cât de tare o să țipe când va afla că am trecut deja apartamentul nostru comun pe numele mamei mele!” – se lăuda Dima, râzând cu poftă, în timp ce se încheia la cămașă. Elena îl privea cu o sprânceană ridicată, stând pe marginea patului, înfășurată într-un halat de satin roșu.

– Poate că e timpul să te muți, Dima. Ai promis că o dai afară pe nevastă-ta din apartament, dar încă dormi cu ea, zise Elena, scuturându-și părul și aprinzând o țigară.

– Mâine o rezolv, promit. Azi o scot afară. Oricum, nu mai are niciun drept. Când am trecut apartamentul pe numele mamei, nici nu clipea. Avea încredere oarbă în mine. Naivă.

– Sau poate că ești doar laș și nici măcar nu știi cum se face un divorț? Știu bărbați ca tine. Le vând femeilor vise și, la final, se întorc tot în patul consoartei.

Dima n-a zis nimic. A zâmbit șmecherește și a ieșit pe ușă. Pe drum spre casă, își repeta în gând scenariul. O dă afară pe Kata, ea plânge, copiii țipă, dar totul se termină într-o oră. Până seara, el e bărbat liber.

Când a intrat în bloc, a urcat hotărât. A băgat cheia în ușă, dar n-a apucat să o rotească, pentru că ușa s-a deschis din interior. Kata era acolo, palidă, dar cu o privire de oțel. Lângă ea… era mama lui.

Dima a încremenit.

– Mamă? Tu ce cauți aici?

– Eu? Eu am venit să-mi văd apartamentul. Doar e al meu, nu? – a spus femeia rece.

Kata s-a dat un pas în spate și a întins un dosar. – Avem o mică problemă, Dima. Ce nu știai tu e că, deși ai trecut apartamentul pe numele mamei tale, legal, el a fost cumpărat în timpul căsătoriei noastre. Cu bani comuni. Și, ghici ce? Avocatul meu a fost foarte curios să afle cum ai făcut transferul fără acordul meu.

– Ce…? N-ai semnat nimic…

– Exact. Și tocmai de-aia ai o plângere penală pe numele tău. Frauda, dragul meu, nu se prescrie chiar așa ușor. Ah, și în caz că te întrebi, mama ta a fost de acord să colaboreze cu noi. N-a vrut să fie implicată în prostiile tale.

Mama lui Dima a oftat. – Ai fost mereu un băiat răsfățat, Dima. Am crezut că o să te maturizezi, dar uite ce ai ajuns. Să-ți dai afară soția și copiii, ca să te culci cu o amantă de duzină? M-ai dezamăgit.

Dima a rămas fără cuvinte. Tot ce putea să facă era să respire greu și să încerce să înțeleagă cum i se prăbușea lumea sub picioare.

– A, și încă ceva – zise Kata, în timp ce îi înmâna o altă hârtie – Hotărâre judecătorească. De azi, tu trebuie să părăsești locuința. Copiii rămân aici. Cu mine.

Ușa s-a închis ușor în urma lui, iar Dima a rămas singur pe palier. Blocul parcă tăcea. Se auzea doar vântul printre uși. Niciodată nu s-a simțit mai mic.