— De la unchiul dumneavoastră, Sokolov Igor Petrovici. Sunteți menționată ca unică moștenitoare.

Am rămas nemișcată, cu telefonul lipit de ureche. Mintea mi se golea de gânduri, apoi se umplea brusc cu o mie de întrebări.

— Dar… nu l-am mai văzut de ani buni, am șoptit.

— Vă înțeleg mirarea. A fost dorința lui expresă. Putem programa o întâlnire mâine dimineață, dacă sunteți disponibilă?

— Da, sigur. Mâine dimineață e perfect.

Am închis telefonul și m-am așezat pe scaun, privind blocnotesul vechi. „Să devin stăpâna propriei mele vieți.” Poate că nu era doar un vis naiv.

Dimineața următoare, în biroul auster al notarului, totul s-a schimbat.

— Unchiul dumneavoastră a deținut 40% din acțiunile companiei „ImoRaisa Group”, a spus calm notarul. — Le-a moștenit de la soția lui, una dintre fondatoarele firmei.

— Ce? — aproape am sărit de pe scaun.

— A păstrat totul secret. Se pare că a urmărit de la distanță evoluția companiei și… a dumneavoastră. A fost mândru de ceea ce faceți. Mi-a spus că veți ști ce să faceți cu acțiunile.

40%?! Era compania soacrei! Firma în care lucrau atât Alexei, cât și Raia Petrovna. Iar acum, acțiunile… erau ale mele.

A doua zi, la biroul meu, am convocat o ședință restrânsă cu directorul și avocatul companiei mele. Le-am povestit totul. Le-am arătat documentele. Și, mai ales, le-am spus ce aveam de gând.

— Nu vreau doar să dețin acțiuni, am spus. Vreau controlul. Vreau să cumpăr restul pachetului de acțiuni. Știu că Raia are probleme financiare, mai ales după ultimele investiții eșuate.

— Putem face o ofertă de preluare, a zis directorul meu. Discretă. Elegantă.

Câteva săptămâni mai târziu, totul era pregătit. Am invitat-o pe Raia la o întâlnire „de afaceri”, într-o sală elegantă de conferințe.

A venit împreună cu Alexei, evident curioși. Nu știau ce îi așteaptă.

— Lenuța, ce-i cu tine? Vrei să ne vinzi ceva de la firma ta? — a râs Raia, așezându-se în fotoliu.

— Nu chiar. De fapt, sunt aici în calitate de acționar majoritar. Vreau să discutăm despre direcția companiei „ImoRaisa Group”.

Privirea ei s-a întunecat.

— Ce prostii sunt astea?

— Sunt proprietara a 40% din acțiuni. Am cumpărat încă 30%. Mai am de finalizat o singură tranzacție ca să dețin pachetul complet.

— Asta e o glumă!

— Nu. E o schimbare. Una pe care o veți înțelege foarte curând.

Alexei m-a privit ca și cum nu mă recunoștea.

— Tu… tu ne-ai urmărit?

— Nu. M-am concentrat pe ce știu să fac. Și am lăsat faptele să vorbească. Firma mea — acea „conțorcă” — a crescut, s-a dezvoltat, și în curând va absorbi compania voastră. Sub conducerea mea.

Raia s-a ridicat brusc. Pentru prima dată, nu avea nimic de spus.

Câteva luni mai târziu, am intrat în biroul unde odinioară Alexei îmi arunca dosare în față și Raia îmi spunea că am salariu cât pentru două prânzuri.

Acum, acel birou era al meu. Aveam propria echipă. Propriul program. Propriul cuvânt final.

Alexei își dăduse demisia. N-a suportat ideea să lucreze „pentru nevastă”. Iar Raia? A vândut ultimele acțiuni și s-a retras „pentru sănătate”.

Eu nu m-am bucurat de căderea lor. Dar nici nu am plâns pentru ea. Am muncit. Am tăcut. Și când a venit momentul, am fost pregătită.

Într-o seară, în același apartament mic, am deschis din nou blocnotesul. Cu cerneală proaspătă, am scris sub prima frază:

„Am devenit stăpâna propriei mele vieți.”

Și nimeni nu-mi mai poate lua asta.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.