A doua zi dimineață, m-am trezit neliniștită. Ce voia Alexander? De ce după atâtea luni? Mintea mea căuta variante, explicații, ipoteze. Thomas m-a sărutat pe frunte, zâmbind cu încredere.

— Orice-ar fi, o să fii bine, Emma. Eu sunt aici.

Am dat din cap, dar inima bătea ca nebună. La ora cinci după-amiază, eram deja în parc, lângă lac. Toamna se așternuse blând, iar frunzele dansau în cercuri galbene. Alexander stătea deja acolo, sprijinit de o bancă. Când mă văzu, se îndreptă.

— Mulțumesc că ai venit, — spuse, evitând să mă privească direct.

— Spune, de ce sunt aici?

— Emma… am greșit. Știu că e târziu, poate prea târziu, dar trebuia să-ți spun. Totul. Am fost un prost. Am distrus tot ce era frumos între noi. Și pentru ce? Pentru o aventură care s-a dovedit goală și falsă…

Am rămas tăcută. Cuvintele lui nu mă mai loveau ca altădată. Nu mai dureau. Erau doar… ecouri.

— A trecut prea mult timp, Alexander.

— Știu. Dar nu pot să nu încerc. Mă gândesc la tine zilnic. Îmi lipsești. Totul îmi lipsește — râsul tău, cafeaua de dimineață, cum îți muți părul de pe frunte când citești… Nu trece o zi fără să regret.

L-am privit lung. Un om frânt, dar nu pentru mine. Poate pentru orgoliul său. Poate pentru singurătatea lui.

— Ce vrei de la mine?

— Să-mi mai dai o șansă. Să încercăm din nou. Putem merge la consiliere, putem vorbi. Jur că m-am schimbat.

Am respirat adânc.

— Alexander, tu ai ales să pleci. Să mă înlocuiești. Să mă rupi în două și să dispari fără un cuvânt. Nu ți-ai cerut scuze atunci. Ai trântit ușa. Eu am plâns. Zile, săptămâni. Și tu? Tu îți trăiai „noua viață”.

— Știu, Emma… Nu am nicio scuză.

— Și știi ce m-a salvat? Nu tu. Nu amintirile. Ci omul care nu a zis niciodată că mă va salva. Doar a fost acolo. În liniște. Cu respect. Cu răbdare.

— Vorbești de Thomas… — spuse el, vocea tremurând.

— Da. Thomas. Fratele Sabinei. Omul care nu a fugit când eram la pământ. Care m-a ținut de mână, fără promisiuni. Doar cu prezență.

Alexander închise ochii. Părea că aude o condamnare.

— Îl iubești?

Am zâmbit. Cu blândețe. Fără ură.

— Da. Îl iubesc. Așa cum nu te-am putut iubi pe tine niciodată. Pentru că lângă el sunt eu. Întreagă. Liniștită. Respectată.

Lacrimile i se strânseră în colțul ochilor. Poate pentru prima dată în viață, regretul era sincer.

— Atunci… de ce m-ai ascultat? De ce ai venit?

— Pentru mine. Ca să-mi închid cercul. Să știu că am fost întreagă până la final. Că am ascultat, dar am ales cu inima.

— Mă bucur că ești bine, Emma. Chiar dacă nu cu mine.

— Și eu, Alexander. Îți doresc să găsești pacea ta. Dar nu mă mai căuta.

M-am ridicat. Am simțit că pietrele din pieptul meu se topeau. Nu mai purtam rușine, nu mai căram durere. Eram liberă.

Când m-am întors acasă, Thomas citea pe canapea. Când m-a văzut, lăsă cartea jos.

— Ai închis ușa, nu?

Am dat din cap, zâmbind printre lacrimi.

— Da. Pentru totdeauna.

El m-a tras în brațele lui și acolo, în căldura acelui îmbrățișări, am știut: unele răni nu trebuie uitate, ci înțelese. Ca să nu se mai repete.

Și mai știam ceva.

Eram, în sfârșit, acasă.