Tătăneasa, o plantă medicinală cunoscută încă din perioada dacilor sub denumirea originală în limba dacică „Prodiarnela”, își menține relevanța până în prezent datorită menționării sale în tratatul celebrului medic al antichității Dioscoride.

În ultimele decenii, această plantă a devenit una dintre cele mai utilizate pe plan mondial, în special în Elveția, unde mai mult de jumătate din preparatele externe produse în ultimul deceniu au avut la bază tătăneasă.

Industria cosmetică valorifică intens alantoina, unul dintre principalii constituenți activi ai tătănesei, care este un ingredient de bază în deodorante și creme pentru corp.

Utilizări în medicina tradițională și populară

În medicina populară românească, tătăneasa are peste o sută de întrebuințări, atât pe cale internă, cât și externă. Intern, este folosită ca cicatrizant și protector în afecțiuni gastrice precum gastrita și ulcerul gastric, având proprietăți antitumorale în cazul cancerelor și tumorilor benigne. De asemenea, are efect antiinflamator în bolile intestinale, acționează ca emolient și regenerativ epitelial în traheite și faringite, fiind totodată antiseptică și antiinflamatoare în afecțiunile renale.

Extern, tătăneasa este considerată un panaceu, având capacitatea de a calma inflamațiile și de a accelera vindecarea dermatozelor, de a închide și trata rapid rănile, precum și de a grăbi refacerea după arsuri. Mai mult, ajută la retragerea tumorilor exteriorizate și a cancerului de piele, susținând repararea rapidă a țesuturilor afectate de contuzii și traumatisme.

Descriere botanică, recoltare și păstrare

Tătăneasa este una dintre cele mai răspândite plante medicinale din flora autohtonă, întâlnită frecvent pe câmpuri necultivate și umede, la marginea drumurilor, pe terenuri virane sau la marginea pădurilor. Planta are o înălțime cuprinsă între 30 și 100 cm, cu frunze eliptice la bază și înguste, lanceolate spre vârf. Florile, care înfloresc între mai și august, au o culoare roșu-violacee. Rădăcinile pornesc dintr-un pivot scurt, ramificându-se subteran.

Recoltarea rădăcinilor se face în lunile octombrie, noiembrie sau martie, în perioada de repaus vegetativ. Cea mai eficientă metodă este culesul în timpul aratului, când rădăcinile sunt aduse la suprafață de plug, facilitându-le colectarea. Pentru cantități mici, se poate folosi cazmaua pentru dezgroparea rădăcinilor.

După recoltare, rădăcinile trebuie spălate rapid în curent de apă, deoarece o expunere prelungită scade semnificativ valoarea terapeutică a plantei prin dizolvarea mucilagiilor. Ulterior, acestea se usucă în locuri bine aerisite și fără umiditate.

În anumite afecțiuni, precum candidoza vaginală și dermatozele cauzate de ciuperci, sunt recomandate frunzele tătănesei, care se recoltează prin secerare în perioada înfloririi.