Întotdeauna am crezut că voi trăi alături de el până la sfârșitul zilelor mele. Credeam că anii noștri împreună, amintirile noastre, căldura cu care l-am înconjurat înseamnă ceva. Dar, se pare, asta a contat doar pentru mine.

Zgomotul apei din chiuvetă îmi acoperea gândurile. Spălam mecanic farfuriile în care, nu demult, îi servisem cina. Peștele copt pe care îl iubea. Cartofii cu usturoi, cu crustă crocantă, pe care îi făceam special pentru el. Dar astăzi i-a mâncat pentru ultima oară în această casă.

— Plec, — a spus el, dând farfuria la o parte.

M-am întors, gândindu-mă că am auzit greșit.

— Unde? — am întrebat, râzând, de parcă ar fi glumit.

— La alta. O iubesc.

Totul din mine s-a strâns. Ca și cum cineva mi-ar fi dat un pumn în stomac, lăsându-mă fără aer. În minte mi-au apărut scene din viața noastră: nunta, nașterea fiului nostru, micul dejun de dimineață, cămășile lui pe care le călcam zilnic, așezându-le cu grijă în dulap. Toate acestea, într-o clipă, s-au transformat în nimic.

— Glumești? — am șoptit.

A dat din cap calm, de parcă ar fi spus ceva obișnuit, cum ar fi: „Mi-am cumpărat o cămașă nouă”.

— Ești cu ea de mult timp? — am întrebat, temându-mă de răspuns.

— De câțiva ani, — a răspuns simplu.

Mi s-a făcut greață. Câțiva ani. Asta înseamnă că, în tot acest timp, se întorcea în această casă, se așeza la această masă, mânca mâncarea mea, dormea în patul meu — și, în același timp, trăia o altă viață.

— Atunci de ce nu ai plecat mai devreme? — vocea mea tremura.

— Pentru că întotdeauna ai avut grijă de mine. Totul era convenabil, dar acum… ea e mai tânără. Avem alte sentimente. Vreau să încep din nou.

El vrea să înceapă din nou. Dar eu? I-am dedicat viața acestui om. În timp ce el muncea, eu îi spălam cămășile, îi călcam pantalonii, găteam, făceam curățenie, ne creșteam fiul. Am crezut în noi.

S-a ridicat de la masă, și-a luat jacheta.

— Voi locui la ea. Ne vom căsători în curând. Voi veni după lucrurile mele.

Mă uitam la el și nu puteam înțelege ce simt: durere, ură sau goliciune. M-a trădat atât de ușor, atât de obișnuit, ca și cum și-ar fi schimbat locul de muncă sau și-ar fi cumpărat o mașină nouă.

— Nu veni, — i-am spus. — Tot ce este aici, ai lăsat în urmă când ai luat decizia ta.

A ridicat din umeri, nici măcar nu a încercat să mă convingă. A ieșit, trântind ușa. Și asta a fost tot.

Casa, care era plină de vocea lui, de lucrurile lui, de mirosul lui, a devenit dintr-o dată străină. Am căzut pe podea, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji.

Nu știam cât timp a trecut. Ceasul de pe perete ticăia, dar timpul și-a pierdut sensul. Afară, luminile s-au stins, noaptea a căzut, iar eu încă stăteam pe podeaua rece.

De ce am trăit pentru el? De ce m-am risipit pentru un om care m-a trădat atât de ușor?

Nu era niciun răspuns. Doar un gol imens în interior, în care răsuna o singură întrebare: și acum? Ce să fac cu această trădare, cu această singurătate, cu anii de viață pe care el i-a anulat cu un singur cuvânt?