Ușa de la intrarea principală s-a deschis exact în momentul în care grefiera a strigat numărul nostru de dosar.

Am ridicat privirea.

Un bărbat înalt, îmbrăcat impecabil, cu un costum bleumarin și o servietă din piele maronie, a intrat calm, de parcă locul îi aparținea. Privirea i-a trecut rapid peste hol, apoi s-a oprit la mine. A zâmbit scurt.

— Bună dimineața, Ana.

Toma s-a întors brusc. Culoarea i s-a scurs din față.

— Tu… ce cauți aici? a bâiguit el.

— Sunt avocatul doamnei, a răspuns bărbatul liniștit, scoțând legitimația. — Andrei Popescu. Baroul București.

Irina a strâns mai tare brațul lui Toma. Avocatul lor a clipit des, ca și cum încerca să proceseze informația.

Am simțit cum mi se îndreaptă spatele singur. Pentru prima dată după mult timp, nu mai eram mică.

Andrei fusese profesorul meu coordonator în facultate. Omul care m-a împins să termin Dreptul, chiar și când renunțasem după ce m-am măritat cu Toma. Omul care știa fiecare detaliu despre firma pe care o construisem din nimic, pe numele meu, și pe care soțul meu o considera „un hobby”.

— Putem intra? a spus Andrei, calm.

În sala de judecată, lucrurile s-au schimbat rapid. Tonul. Aerul. Privirile.

Avocatul lui Toma a început sigur pe el, vorbind despre „contribuția majoră” a clientului său la bunurile comune. Andrei l-a lăsat să termine. Apoi s-a ridicat.

— Onorată instanță, vom demonstra că majoritatea bunurilor despre care se vorbește nu sunt comune. Apartamentul a fost cumpărat din venituri proprii ale doamnei Ana. Firma este înregistrată exclusiv pe numele ei. Iar conturile despre care domnul Toma afirmă că sunt goale…

A deschis servieta.

— …nu sunt.

A depus extrasele bancare. Contractele. Dovezile.

Toma se foi pe scaun. Irina nu mai zâmbea.

— De asemenea, a continuat Andrei, avem dovezi clare că domnul Toma a retras sume considerabile din firmă fără acordul asociatului unic.

— Minți! a izbucnit Toma.

Judecătoarea l-a redus la tăcere cu o privire.

Procesul a durat mai puțin decât credeau ei. Mult mai puțin.

Când s-a dat verdictul, mi-am simțit mâinile tremurând. Apartamentul rămânea al meu. Firma, la fel. Toma urma să returneze banii retrași și să plătească cheltuieli de judecată.

Pe hol, după totul, Toma m-a oprit.

— De ce? a întrebat, cu vocea frântă. — De ce n-ai spus nimic?

M-am uitat la el. La omul care râsese de mine cu o oră înainte.

— Pentru că m-ai subestimat, am răspuns simplu. — Și pentru că ai crezut că valoarea mea se măsoară în câți bani am în portofel.

Andrei m-a așteptat la ușă.

— Ești bine? m-a întrebat.

Am dat din cap.

Afară, Bucureștiul era aglomerat, zgomotos, viu. Mi-am tras paltonul pe mine și am respirat adânc.

Nu câștigasem doar un proces. Îmi recâștigasem vocea. Demnitatea. Viața.

Și pentru prima dată după mult timp, am știut sigur: nimeni nu mă va mai face vreodată să mă simt mică.