Pentru o secundă, am vrut să spun adevărul.Să spun: „Sunt mama lui Andrei.”Dar cuvintele mi s-au oprit în piept, ca și cum cineva mi-ar fi pus palma pe gură.
M-am uitat instinctiv spre fiul meu.Era la câțiva metri distanță, râzând.Privirea lui a alunecat o clipă spre mine.
Și s-a întors imediat în altă parte.
Atunci am înțeles.Nu voia să exist.
„Sunt… o cunoștință veche a familiei”, am spus încet.
Mariana a zâmbit scurt, satisfăcută.„Aha. Se vede.”
Femeile din jur au chicotit discret.M-am retras un pas în spate, cu obrajii arzând.
Atunci s-a întâmplat.
Un chelner s-a apropiat de Andrei cu o tavă.Pe tavă era un dosar subțire, maro, legat cu o sfoară.
„Domnule Popescu”, a spus el tare, „ați rugat să vi se aducă asta în fața tuturor.”
Andrei s-a încruntat.„Ce e asta?”
Am făcut un pas înainte.
„E de la mine”, am spus clar.
Salonul a amuțit.
Irina m-a privit ca și cum aș fi scăpat un animal sălbatic în casă.Domnul Dumitrescu s-a uitat curios.
Andrei a desfăcut dosarul cu mâini tremurânde.
Prima foaie era o hârtie cu datorie.Semnată de el.Pentru 120.000 de lei.
Bani pe care i-i împrumutasem acum cinci ani, când firma lui era la un pas de faliment.Bani din economiile mele.Din munca mea de o viață.
A doua foaie era contractul casei.Casa în care locuia.Pe numele meu.
Un murmur a trecut prin sală.
„Ce e asta, mamă?”, a șoptit el, alb la față.
L-am privit calm.
„În noaptea în care mi-ai spus că ți-e rușine cu mine”, am spus rar, „am decis să nu mai fiu povară.Ți-am șters numele de pe tot ce era al meu.”
Irina a făcut un pas înapoi.Domnul Dumitrescu și-a pus paharul jos.
„De azi”, am continuat, „datoriile sunt de returnat. Casa se vinde.Ai trei luni.”
Tăcerea era atât de adâncă, încât se auzea ploaia lovind geamurile.
M-am întors spre Mariana.
„Mă numesc Elena.Și da, sunt mama lui.”
Mi-am luat haina.Am mers spre ușă fără să mă uit înapoi.
Pentru prima dată după mulți ani, respiram liber.
În seara aceea, în ploaia rece a Bucureștiului, n-am mai fost o umbră.Am fost o femeie care și-a recăpătat demnitatea.