Judecătorul a ridicat privirea din document și a privit direct spre Andrei.

— „Domnule Popescu, știți ce este asta?” a întrebat, lovind ușor masa cu dosarul.

Andrei a înghițit în sec, pentru prima dată fără replică pregătită.

— „Nu… nu știu despre ce vorbiți”, a bâiguit el.

Judecătorul a oftat și a început să citească cu voce tare. Despre conturi deschise pe numele unei firme din Cipru. Despre transferuri regulate, sume rotunde, de câte 25.000 de lei, apoi 40.000. Despre apartamentul „închiriat” Laurei, cumpărat de fapt din banii familiei noastre. Despre o hârtie cu datorie falsificată, folosită ca paravan.

Sala a amuțit.

Laura a început să-și frământe mâinile. Mariana și-a strâns poșeta la piept, ca și cum cineva ar fi vrut să i-o smulgă.

— „Aceste informații”, a continuat judecătorul, „au fost confirmate de ANAF și de un expert financiar independent.”

Andrei a sărit în picioare.— „E o minciună! Ea inventează!”

Judecătorul l-a privit rece.— „Luați loc. Nu v-am cerut opinia.”

Pentru prima dată în zece ani, Andrei m-a privit speriat. Nu furios. Nu disprețuitor. Speriat.

Am inspirat adânc. Îmi aduceam aminte de nopțile în care plângeam în baie, de zilele când îmi număram banii ca să ajungă până la salariu, de momentele când mama lui îmi spunea că „trăiesc pe spatele lor”.

Adevărul era simplu: muncisem cot la cot cu el. Îmi vândusem bijuteriile ca să deschidă firma. Îi plătisem datoriile. Iar când nu a mai avut nevoie de mine, m-a aruncat.

Judecătorul a închis dosarul.

— „Instanța decide următoarele: partaj egal, inclusiv sumele ascunse. Conturile vor fi blocate. Proprietățile reevaluate. Doamna Ana Popescu va primi despăgubiri morale și financiare.”

Laura a început să plângă. Mariana a șoptit ceva despre „nedreptate”. Andrei a rămas nemișcat.

Eu m-am ridicat încet.

Nu de bucurie. De eliberare.

Când am ieșit din sală, aerul părea mai cald. Soarele cădea peste treptele tribunalului din București, iar pentru prima dată după ani, am simțit că pot respira.

Nu câștigasem doar bani. Câștigasem adevărul. Demnitatea. Liniștea.

Și în timp ce ei rămâneau în urmă, prinși în propria lăcomie, eu mergeam înainte — cu fruntea sus, cu viața mea înapoi în mâini.