Dan nu a întrerupt-o. Nici măcar când simțea cum fiecare cuvânt îi strânge stomacul.

— Le țineau închise, a continuat Mara. Unele plângeau tot timpul. Altele nu mai vorbeau deloc. Ana… doamna Ana… era diferită. Încerca să ne ajute. Îmi dădea mâncarea ei, mă învăța să nu mă uit în ochii lor. Mi-a spus că, dacă scap, să vă caut. Că dumneavoastră nu ați încetat niciodată să o căutați.

Dan a închis ochii. În minte i-a apărut Ana, așa cum era ea: încăpățânată, caldă, incapabilă să stea deoparte când cineva suferea.

— Unde e locul ăsta? a întrebat el, răgușit.

— O clădire veche, păzită. Drum forestier, multă liniște. Am fugit noaptea, prin pădure. Am mers zile întregi. Oamenii m-au ajutat, dar nu întrebau nimic. Așa e mai sigur.

Dan s-a ridicat brusc. Oboseala de ani întregi dispăruse. În locul ei era ceva ascuțit, limpede.

A pus mâna pe telefon.

— Mihai, pregătește echipa. Fără poliție. Fără zgomot. Vreau tot ce știi despre Victor Rădescu și centrele lui „sociale”.

Apoi s-a întors spre Mara.

— Nu te mai întorci nicăieri. Atât timp cât ești aici, ești în siguranță.

Pentru prima dată, fetița a lăcrimat.

— Promiteți?

— Îți promit, a spus el simplu.

Două zile mai târziu, într-o zonă izolată din Munții Apuseni, o poartă ruginită a fost forțată. Lumini aprinse, ordine scurte, pași grăbiți. O rețea întreagă s-a prăbușit într-o singură noapte.

Dan a intrat într-o cameră mică, cu pereți scorojiți. Pe un pat îngust, o femeie s-a ridicat speriată.

— Ana, a șoptit el.

Ea a clipit, neîncrezătoare. Apoi a început să plângă.

— Dan… am știut că o să vii.

S-au ținut în brațe mult timp, fără cuvinte. Afară, dimineața începea să se vadă printre brazi.

Câteva luni mai târziu, într-un apartament modest din București, Mara își făcea temele la masă. Ana pregătea ceai, iar Dan privea scena cu un zâmbet tăcut.

Uneori, viața te rupe. Alteori, îți dă înapoi totul. Dar niciodată fără curaj.