Casa nu era o cocioabă, așa cum își imaginase. Era o vilă veche, cu etaj, ziduri groase din cărămidă roșie și o curte mare, îngrădită cu fier forjat. Poarta scorojită stătea întredeschisă, iar pe stâlpi se vedeau încă urme de tencuială sculptată. Andrei a oprit, cu inima bătându-i neregulat.

A coborât din autobuz și a rămas nemișcat câteva clipe. Locul nu părea părăsit. Curtea era curată, iar pe prispa largă se vedea o ghiveci cu mușcate uscate, dar aranjate cu grijă. A găsit cheia exact unde spusese femeia. A descuiat.

Înăuntru mirosea a lemn vechi și a mere uscate. Mobilă trainică, covoare țesute, icoane pe pereți. Pe masă, într-un bol, erau câteva scrisori vechi și o fotografie îngălbenită. Andrei a luat-o în mână.

În poză era el.

Mai tânăr, cu halat alb, într-o sală de operație. Lângă el, o femeie mai în vârstă, zâmbitoare, cu basma pe cap.

Andrei a simțit cum i se taie picioarele.

Pe spatele fotografiei scria: „Doamna Ana, viața mea, salvată în 2001”.

Și-a adus aminte. Era rezident atunci, la un spital din Iași. O bătrână adusă de urgență, fără familie, fără bani. O operație grea, făcută noaptea, cu riscuri enorme. El insistase să o opereze, deși șeful de secție refuzase. O salvase.

Aceea fusese bunica Cătălinei.

Andrei s-a așezat pe scaun, copleșit. Casa nu era o întâmplare. Era o datorie veche, întoarsă după ani.

A doua zi, au venit doi oameni din sat. Primarul și preotul. Știau cine fusese Andrei. Știau și de condamnare. Dar știau și altceva: spitalul din orașul apropiat rămăsese fără chirurg. Nimeni nu voia să vină.

„Dacă vrei… ai putea ajuta”, i-a spus primarul, simplu.

Andrei a început ca voluntar. A cusut răni, a salvat vieți, a adus pe lume copii. Oamenii au început să-l caute. Nu-l întrebau de trecut. Îl judecau după mâinile lui.

După trei luni, Cătălina a venit cu fetița. I-a pus-o în brațe.

„O cheamă Ana”, a spus.

Andrei a zâmbit pentru prima dată după mulți ani. Nu mai era un om fără drum. Viața îi dăduse, în sfârșit, un loc unde să rămână.