— Dumneavoastră sunteți mama lui Ilie?

M-am oprit din șters praful, iar mâinile mi s-au răcit brusc.— Da, de ce întrebi?

A oftat, și vocea i s-a frânt.— S-a întâmplat ceva rău… Ilie e la spital. A făcut infarct. Medicii spun că a fost un stres puternic… pierduse casa la jocuri, datoriile îl urmăreau.

Mi s-a înmuiat pământul sub picioare. Nu mai simțeam supărare, doar un gol adânc în piept.Fie ce-o fi fost, era tot copilul meu.

Am lăsat totul baltă și am plecat cu el. În salon, Ilie stătea palid, cu tuburi în nas.Când m-a văzut, lacrimile i-au umplut ochii.— Mamă… iartă-mă… Am fost un nemernic.

M-am apropiat încet și i-am atins fruntea.— Nu plânge, copilul meu. Dumnezeu ne pune la încercare pe toți.

A început să tremure și să spună printre suspine:— Am pierdut tot, mamă. Casa, mașina, banii… Am făcut datorii, iar soția m-a părăsit. Nu mai am nimic.

Atunci am știut că venise timpul. Am scos din geanta mea veche carnețica de economii, am deschis-o și am pus-o pe noptiera lui.— Uite, asta e munca mea și a tatălui tău. Am păstrat-o pentru o zi grea. Să o folosești ca să te ridici din nou, dar promite-mi ceva: nu mai călca peste oameni, nici măcar peste mama ta.

Ochii lui s-au umplut de rușine.— Nu merit…

— Nu e despre ce meriți. E despre ce alegi să fii de acum încolo.

După ce l-au externat, l-am dus la mine, în camera mică pe care o închiriasem.Zile la rând, am stat amândoi tăcuți. Îi făceam supă caldă, îi schimbam pansamentele, iar el mă privea cu acea tăcere grea, a cuiva care învață din suferință.

După câteva luni, Ilie a început să muncească din nou. Nu pentru bani mulți, ci ca să se simtă om.A găsit un loc la un atelier auto și venea acasă mirosind a ulei și fier încins, dar zâmbea sincer.— Mamă, o să-ți cumpăr o casă mică, cu grădină. Promit.

Eu doar l-am mângâiat pe obraz.— Am avut cândva o casă mare, dar știi ce? Niciuna nu valorează cât un copil întors acasă.

Anii au trecut, iar viața noastră s-a schimbat. Ilie și-a refăcut familia, copiii veneau des să mă vadă, și în sfârșit în ochii lui vedeam recunoștință, nu nepăsare.Când priveau spre mine, spuneau:— Bunico, tu ești cea mai bogată din lume!

Și poate chiar aveau dreptate.Nu pentru că aveam bani — ci pentru că, după atâția ani de pierderi, îmi recâștigasem cel mai prețios lucru: dragostea copilului meu.