În încăpere nu era nici urmă de afaceri murdare.

Era cald. Prea cald pentru o clădire veche.

Miros de mâncare gătită, de supă fierbinte și pâine proaspătă, îi umplea nările. Pe pereți nu erau pancarde străine, ci icoane vechi, ștergare românești cusute de mână și un calendar cu o mănăstire din Moldova. În mijlocul sălii, câteva mese lungi, din lemn scorojit, erau pline de oameni.

Bătrâni cu haine uzate.

Mame cu copii mici în brațe.

Bărbați obosiți, cu mâinile crăpate.

Toți mâncau în liniște.

Elisabeta stătea în față, cu un șorț legat strâmb, scoțând din sacoșe caserole, pâini, conserve. Zâmbea. Le vorbea pe nume. Îi mângâia pe cap pe copii. Le punea în față porții mai mari celor care păreau mai slabi.

— Hai, mamă Ioană, mănâncă tot, că mai aduc, spunea ea încet.

Andrei a simțit cum i se înmoaie genunchii.

Un copil a ridicat privirea spre el.

— Mamaie, cine e domnul?

Elisabeta s-a întors.

Când l-a văzut pe Andrei, fața i s-a albit.

— Andrei… a șoptit ea.

Pentru o clipă, nimeni nu a mai vorbit. Doar ploaia se auzea afară.

— Ce… ce faci aici? a întrebat el, cu vocea frântă.

Elisabeta și-a șters mâinile pe șorț.

— De zece ani vin aici, a spus calm. După muncă. Cu ce pot. Cu ce rămâne. Cu ce mai cumpăr din pensia mea.

— De ce? a întrebat el, aproape plângând.

Ea l-a privit lung.

— Pentru că știu cum e să n-ai. Pentru că mama ta mi-a spus, înainte să moară, să am grijă nu doar de tine, ci și de alții care nu au pe nimeni.

Andrei a căzut în genunchi.

A plâns. Fără să-i pese cine îl vede.

În timp ce el construia blocuri de milioane de euro, femeia pe care o ignorase hrănea zeci de oameni, din puținul ei.

În seara aceea, Andrei nu a mai plecat acasă.

A rămas. A ajutat. A spălat vase. A ascultat povești.

În săptămânile următoare, locul s-a schimbat. A fost renovat. Legal. Cu autorizații. Cu respect.

Nu a pus sigla firmei lui pe ușă.

A pus doar o placă mică, din lemn:

„Aici nimeni nu pleacă flămând.”

Iar de fiecare dată când o vedea pe Elisabeta, nu o mai vedea ca pe o angajată.

Ci ca pe mama pe care nu apucase să o prețuiască la timp.