Bărbatul a încremenit.

Mâinile i s-au oprit în aer, iar sacul de carton i-a alunecat din degete. Inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că o aud toți cei din jur. Vocea continua, timid, nesigur, ca și cum cel care cânta nici nu știa de ce o face.

S-a întors încet.Sub acoperișul scorojit al autogării stătea un tânăr, cu o geacă subțire și udă. Avea părul negru, lipit de frunte, și privirea pierdută. Cânta fără să se uite la nimeni, cu ochii în pământ, ca și cum cântecul îi ieșea dintr-un loc adânc, pe care nu-l mai controla.

Bărbatul a făcut un pas. Apoi încă unul.„Nani, puiule…” a șoptit și el, fără să-și dea seama.Tânărul s-a oprit brusc.A ridicat capul. Privirile li s-au întâlnit. O secundă. Două. Ploua tot mai tare, iar oamenii treceau pe lângă ei fără să observe nimic.— De unde știți cântecul ăsta? a întrebat tânărul.Vocea bărbatului a tremurat.— De la fiul meu.Tânărul a zâmbit amar.— Și eu îl știu de când eram mic. Nu știu de unde. Îmi vine în cap când mi-e greu.Bărbatul l-a privit cu atenție. Linia sprâncenelor. Felul în care își strângea buzele. Era ceva acolo. Ceva dureros de cunoscut.— Cum te cheamă? a întrebat.— Andrei, a răspuns tânărul. Așa mi s-a spus la casa de copii.Cuvintele au căzut ca un trăsnet.Bărbatul s-a clătinat. S-a sprijinit de un stâlp ruginit. Ochii i s-au umplut de lacrimi.— Nu. Nu acolo. Cum te chema când erai mic?Tânărul a ezitat.— Mi-au spus că… poate m-am numit altfel. Dar nu mai știu.Ploua torențial acum. Apa le curgea pe fețe, amestecându-se cu lacrimile.Bărbatul a făcut un pas înainte și a început să cânte. Nu tare. Exact așa cum făcea acum șaptesprezece ani, seara, când copilul se temea de întuneric.Tânărul a dus mâna la gură. Genunchii i s-au înmuiat.— Tata… a șoptit el, fără să știe de ce.În clipa aceea, totul s-a rupt.Bărbatul l-a strâns în brațe, cu disperarea anilor pierduți, cu foamea, cu frigul, cu nopțile dormite pe carton. Tânărul a izbucnit în plâns, ca un copil mic, agățându-se de haina udă, murdară, dar caldă.Au stat așa mult timp. Sub ploaie. Fără să le pese de nimic.Mai târziu, au intrat într-o covrigărie. Au băut ceai fierbinte. Au vorbit. Au pus cap la cap bucăți de viață. O mână pierdută într-o piață. Ani de instituții. Străzi. Munci mărunte. Singurătate.Dimineața, ploaia s-a oprit.Bărbatul și-a privit fiul dormind cu capul pe masă, obosit, dar liniștit. Pentru prima dată după șaptesprezece ani, nu mai căuta.Avea tot ce-i mai rămăsese din viață, chiar acolo, în fața lui.Un cântec.Și un fiu.