Mâna băiatului nici nu a atins-o.

Într-o fracțiune de secundă, Lidia și-a prins încheietura mâinii și a răsucit-o brusc. Se auzi un trosnet puternic și apoi un țipăt.

Totul s-a întâmplat atât de repede, încât ceilalți doi au înghețat o clipă.

Lydia nu era doar o fată care mergea la alergat.

Ea practică arte marțiale de zece ani. A început când avea paisprezece ani, după ce un coleg de școală a încercat să o bată într-un autobuz aglomerat. Apoi a jurat că nu va mai fi niciodată o victimă.

Primul huligan a căzut în genunchi, ținându-l de mână.

Celălalt s-a aruncat asupra ei, înjurând. Lidia a făcut un pas în lateral, l-a prins de braț și l-a aruncat pe asfaltul ud cu forțele ei. Aerul îi părăsi plămânii cu un sunet înăbușit.

Al treilea a ezitat.

Pentru prima dată, zâmbetul a dispărut de pe chipul ei.

• Eşti nebun?! – a strigat el.

— Nu, răspunse Lydia calmă. Sunt gata.

Liderul furios a încercat să o lovească din lateral. Dar mișcările ei erau precise, calculate. Blocare, lovitură scurtă în stomac, cot precis. Băiatul a căzut lângă motocicletă.

Respirația Lydiei se acceleră din nou, dar nu de frică. Din adrenalină.

Prima care a țipat de durere a încercat să se ridice, dar ea își scosese deja telefonul.

• Poliţia? Bună dimineaţa. Sunt în Parcul Tineretului. Trei tipi au încercat să mă jefuiască. Da, le țin aici.

Băieții au început să înjure și să amenințe.

-Habar nu ai cu cine te joci!

Lydia se uită la ei.

• Da. Cu lașii care atacă o singură femeie.

După câteva minute, a sunat sirena. De data asta nu a fost ea.

Polițiștii i-au găsit pe toți trei la pământ, murdari, umezi și cu mult mai puțin curajoși decât cu zece minute mai devreme.

Ofițerul s-a uitat la Lidia și a întrebat:

• E totul în regulă?

Ea a dat din cap.

Abia atunci și-a simțit mâinile tremurând ușor. Descarcare.

După ce și-a depus mărturia și a îndeplinit formalitățile, a rămas o vreme singură pe bancă. Soarele s-a ridicat mai sus, luminând aleea care de curând păruse un loc periculos.

Și-a băgat coada și a zâmbit ușor.

Nu pentru că i-a bătut.

Dar pentru că ea nu a fugit.

În aceeași zi, povestea a ajuns la grupurile locale din București. Cei care au citit-o au început să vorbească despre cursuri de autoapărare pentru fete, soții și fiice.

Mama ei i-a scris: „Mulțumită ție, am înscris-o pe fiica mea la karate”.

Lydia a citit mesajul de mai multe ori.

Nu violența i-a dat putere.

Era faptul că nu voia să fie o victimă.

Seara, după ce s-a întors acasă, și-a făcut un ceai și s-a așezat pe balcon. Orașul fredona liniștit.

Se gândi cât de ușor ar fi fost altfel.

Cât de repede se pot transforma trei râsete batjocoritoare în tăcere.

A doua zi a alergat din nou în parc.

Nu de frică.

Dar cu spatele drept.

Pentru că uneori cei care par cei mai vulnerabili sunt cei care știu cel mai bine să se apere.

Și în acea dimineață, cei trei huligani au învățat pe calea grea că nu orice femeie este o victimă.