În loc să-l sun.

În loc să merg la nuntă.

În loc să fac scandal.

Am sunat un avocat.

Advertisements

Pe unul dintre foștii mei colegi de facultate.

L-am rugat să vină imediat.

A stat două ore în sufrageria mea și a citit fiecare document.

La final și-a scos ochelarii.

— Mihai, situația este mult mai gravă decât crezi.

— Pentru cine?

El a zâmbit amar.

— Pentru fiul tău.

Mi-a explicat totul.

Procura fusese semnată într-o perioadă în care eram internat și sub tratament puternic.

Exista un risc serios să fie considerată nulă.

În plus, proprietatea fusese vândută fără informarea chiriașilor și cu declarații care nu corespundeau realității.

Iar transferurile bancare ridicau și ele probleme.

— Dacă mergi în instanță, poate pierde tot.

Am privit fotografia Elenei de pe bibliotecă.

— Nu vreau să-l distrug.

— El nu s-a gândit la asta când te-a distrus pe tine.

În dimineața următoare nu m-am dus la ceremonie.

Dar avocatul meu s-a dus.

La ora la care invitații își beau cafeaua și așteptau să înceapă cununia.

Cu o mapă.

Și cu două notificări oficiale.

Prima pentru anularea procurii.

A doua privind deschiderea unei acțiuni pentru recuperarea sumelor transferate.

Mi s-a povestit mai târziu ce s-a întâmplat.

Alexandru a devenit alb la față.

Cristina a crezut inițial că este o glumă.

Nu era.

Invitații șușoteau.

Părinții ei cereau explicații.

Iar avocatul continua să vorbească.

Calm.

Rece.

Legal.

Nunta nu s-a anulat.

Dar petrecerea s-a transformat într-un dezastru.

Trei zile mai târziu, Alexandru a apărut la ușa mea.

Nu părea mire proaspăt căsătorit.

Părea un om care nu mai dormise de zile întregi.

— Tată…

Nu l-am invitat să intre.

— Ce vrei?

— Putem vorbi?

— Acum îți amintești?

Ochii lui s-au umplut de lacrimi.

— Am greșit.

Am rămas tăcut.

— Cristina spunea că este doar o moștenire în avans.

— Eu sunt mort?

A coborât privirea.

— Nu.

— Atunci nu era moștenire.

A început să plângă.

Pentru prima dată după foarte mulți ani.

— Îmi pare rău.

— Pentru ce?

— Pentru tot.

Adevărul era că nu plângea doar pentru bani.

Cristina aflase toate detaliile.

Iar familia ei nu mai era deloc încântată de căsătoria cu un om aflat în mijlocul unor procese.

Realitatea îl lovise mai repede decât orice pedeapsă.

Au urmat luni întregi de discuții.

Mediere.

Acte.

Restituiri.

O parte din bani au fost recuperați.

O parte nu.

Dar cel mai greu nu a fost să repar paguba financiară.

A fost să repar ce se stricase între noi.

Într-o seară, aproape un an mai târziu, Alexandru stătea în aceeași bucătărie unde îmi spusese că îmi vânduse casa.

Aveam două căni de cafea pe masă.

— Tată?

— Da?

— De ce nu m-ai distrus?

Am privit spre fotografia Elenei.

— Pentru că mama ta m-ar fi urât pentru asta.

A zâmbit trist.

— Și eu mă urăsc suficient deja.

Pentru prima dată după mult timp, nu am văzut în fața mea bărbatul care mă furase.

Am văzut copilul pe care îl crescusem.

Imperfect.

Egoist.

Capabil de lucruri îngrozitoare.

Dar încă fiul meu.

Iar uneori cea mai grea pedeapsă nu este ceea ce îți face legea.

Ci ceea ce vezi în oglindă atunci când înțelegi ce ai devenit.