Cuvintele ei au căzut greu, ca o ușă trântită în mijlocul liniștii.
Nimeni nu a vorbit câteva secunde. Doar frigiderul vechi bâzâia în fundal, parcă obosit și el de toată povestea.
Andrei a fost primul care a reacționat.
— Adică… cum pentru tine? — vocea lui nu mai era nervoasă, ci confuză. — Noi ce facem?
Gabi s-a ridicat încet. Nu mai tremura.
— Faceți ce fac toți oamenii. Munciți. Vă descurcați.
Cristina a pufnit scurt.
— Serios? Acum ne dai lecții?
Gabi s-a întors spre ea, dar fără răutate.
— Nu. Acum, pentru prima dată… nu mai dau nimic.
Marina s-a oprit din tăiat.
— Mamă, tu vorbești serios?
— Foarte serios.
Se simțea ceva nou în vocea ei. Nu furie. Nu supărare. Doar liniște.
Liniștea unui om care a obosit să fie bun pentru toți, mai puțin pentru el.
— Douăzeci de ani am muncit, — a spus ea. — Am plătit rate, mașini, haine, frigider, cadouri… tot. V-am crescut, v-am ajutat. Dar niciunul dintre voi nu m-a întrebat vreodată: „Mamă, tu cum ești?”
Nimeni nu a răspuns.
Andrei a lăsat privirea în jos.
— Eu… credeam că așa e normal…
— Nu e normal, Andrei, — a zis ea calm. — E comod.
În bucătărie se simțea tensiunea, dar și ceva care începea să se rupă. Un obicei vechi. O dependență.
Gabi a luat plicul și l-a pus în geantă.
— Mâine plec.
Toți au ridicat capul.
— Unde? — a întrebat Marina.
— La țară. La casa bunicii. Am vorbit deja. Mai stau acolo o vreme. Poate îmi găsesc ceva de lucru… sau poate doar mă odihnesc.
— Și noi?! — a izbucnit Cristina.
Gabi a zâmbit ușor.
— Voi sunteți tineri. Vă descurcați.
Andrei a făcut un pas spre ea.
— Mamă… stai puțin…
Dar era prea târziu.
Pentru prima dată, ea nu s-a mai oprit.
Nu pentru că nu îi iubea.
Ci pentru că, în sfârșit, învățase să se iubească și pe ea.
A doua zi dimineață, și-a făcut o cafea liniștită. Fără griji, fără cereri, fără reproșuri.
Și-a luat geanta, a închis ușa și a plecat.
Afară era soare.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea că fuge de ceva.
Simțea că merge… spre ea însăși.
Și, cumva, asta valora mai mult decât toți banii din lume.