Și-a strâns buzele într-un zâmbet slab, obosit.

„Bună, Adrian.”

Vocea ei era calmă, dar avea ceva stins în ea, ca o lumină lăsată aprinsă într-o cameră goală. M-am oprit la doi pași de ea, fără să știu dacă am voie să mă apropii mai mult, de parcă divorțul ar fi trasat o linie invizibilă între noi.

„Ce… ce faci aici?” am întrebat, deși întrebarea suna stupid chiar și pentru mine.

A ridicat din umeri ușor.

„Aștept.”

Tăcerea s-a așezat între noi. Se auzeau pași, un cărucior metalic, o asistentă care șoptea ceva. Viața mergea înainte, indiferent de furtuna din pieptul meu.

M-am uitat la halatul ei, la brățara albă de la mână.

„Ești bolnavă?”

A ezitat o fracțiune de secundă. Atât. Dar am văzut-o.

„Am fost diagnosticată înainte să pleci.”

Cuvintele au căzut greu, una câte una. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

„Diagnosticată cu ce?” am șoptit.

„Cu cancer,” a spus simplu. „La sân. Stadiu incipient, au zis. Dar suficient cât să-mi dea lumea peste cap.”

M-am așezat pe banca de lângă ea fără să-mi dau seama când. Capul îmi vuia.

„De ce nu mi-ai spus?”

M-a privit lung. Nu era reproș în ochii ei. Doar adevăr.

„Ți-am spus că nu mai pot. Ți-am spus că mă simt singură. Tu erai deja plecat, Adrian. Chiar dacă încă erai în casă.”

M-a lovit mai tare decât orice țipăt.

„Am început tratamentul singură,” a continuat. „Operația, apoi chimioterapia. Mama a mai stat cu mine, când a putut. Restul… m-am descurcat.”

Mi-am trecut mâna prin păr, simțind un nod în gât.

„Eu credeam că… că ai plecat la ai tăi, că vrei liniște.”

A zâmbit trist.

„Liniștea nu vindecă tot.”

Am stat acolo mult timp. I-am cumpărat un ceai de la automat. Am ținut-o de mână când asistenta i-a spus că mai durează. Am vorbit despre nimicuri. Despre cum s-a scumpit totul, despre vecinii care încă mai parchează aiurea, despre câinele vecinului care latră noaptea.

La un moment dat, m-a privit din nou.

„Nu-ți spun asta ca să te simți vinovat.”

„Dar mă simt,” am răspuns.

A dat din cap.

„Știu. Dar vreau să știi ceva. Am supraviețuit. Și o să fiu bine. Nu pentru că a fost ușor, ci pentru că a trebuit.”

Când medicul a chemat-o, s-a ridicat cu greutate. M-am ridicat și eu.

„Sorina… îmi pare rău,” am spus, cu o sinceritate care venea prea târziu.

S-a uitat la mine calm.

„Știu. Ai venit când ai putut.”

Și apoi a plecat pe ușa aceea albă.

Am rămas pe hol, cu mirosul de spirt și cu o lecție dureroasă în piept: uneori nu plecăm pentru că nu iubim, ci pentru că ne e frică. Iar frica ne costă mai mult decât orice.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.