Satul Trăncevți era cufundat în doliu. Toți locuitorii se adunaseră la înmormântarea Anei, o fetiță de 12 ani — mereu zâmbitoare și luminoasă, iubită de toți. Moartea ei fusese pusă pe seama unui stop cardiac brusc — lucru ciudat pentru o vârstă atât de fragedă, dar medicul de la spitalul județean confirmase diagnosticul. Bunicul ei, bătrânul moș Petre, era distrus. El o crescuse pe Ana după ce părinții ei muriseră într-un accident, și ea era tot ce mai avea.

În timp ce toată lumea își lua rămas-bun de la copil, moș Petre nu avea liniște. Nu simțea pace în preajma trupului ei — fața ei părea prea vie, iar obrajii — ușor roșii.
„Nu e normal asta…” a murmurat el, înmărmurit. Când sicriul trebuia deja să fie închis, a strigat brusc:
— Stați! Deschideți-l din nou! Fata asta nu e moartă!

Lumea a rămas blocată. Unii au crezut că durerea i-a întunecat mintea, dar el a insistat. În cele din urmă, deși cu reticență, sicriul a fost redeschis. Și atunci toți au încremenit. Pieptul Anei se ridica ușor — respira. Încet, cu pleoapele abia mișcându-se, fetița a deschis ochii.

Au chemat imediat ambulanța, iar fata a fost dusă la spital. S-a dovedit că Ana trecuse printr-o stare rară — un stupor catatonic, care imită moartea. Diagnosticul fusese greșit, pentru că aparatura din spitalul local era veche, iar medicul — obosit și neatent.

Moș Petre nu s-a desprins nicio clipă de nepoata lui. Iar când ea s-a trezit de tot și l-a îmbrățișat, în ochii lui s-au întors viața și lumina.
— Am știut eu, copil drag… inima mea mi-a spus.