„Umbre din trecut”

— Visez… sau am luat-o razna… — a șoptit ea, ținându-se nesigură de bară.

O femeie de lângă ea s-a întors mirată, dar Alexandra nici nu a observat. Ochii ei erau lipiți de silueta bărbatului care, cu un calm ireal, stătea sprijinit de bară și privea pe geam. Părea rupt dintr-o altă lume — poate chiar din trecutul ei.

Autobuzul mergea încet, claxonând la fiecare intersecție. Oameni urcau și coborau, dar Alexandra rămânea nemișcată. Mintea i se învârtea cu o mie de gânduri. „E o coincidență? Un bărbat care seamănă cu el? Un frate geamăn despre care n-am știut niciodată? Sau… e chiar el?!”

Fără să-și dea seama, a început să se apropie. Cu cât era mai aproape, cu atât devenea mai clar: era soțul ei, Mihai. Aceeași privire liniștită, același mers ușor cocoșat, aceeași haină cu fermoarul rupt. Nu era nicio îndoială.

Autobuzul a tras pe dreapta la stația din Piața Gării. Mihai a coborât. Alexandra, tremurând din tot corpul, l-a urmat. Mergea repede, dar atent, ca și cum ar fi știut că e urmărit.

— Mihai! — a strigat ea, dar bărbatul n-a reacționat.

S-a strecurat printre trecători, luând-o pe o alee laterală, printre niște blocuri vechi. Alexandra l-a urmărit, cu pași repezi și inima bubuind. „Nu are cum să fie el… și totuși…”

După câteva minute, l-a văzut intrând într-o clădire dărăpănată, ce părea abandonată. S-a oprit la ușă, a ezitat, apoi a urcat scările. Pe palierul de la etajul 2, ușa unui apartament era întredeschisă. Alexandra a împins-o cu mâna tremurândă.

— Mihai?… — vocea i-a fost un fâșâit abia auzit.

Înăuntru, un miros greu de umezeală și medicamente. În sufragerie, Mihai stătea pe un fotoliu, privind-o ca și cum ar fi așteptat-o.

— Alexandra… știam că o să mă găsești într-o zi, a spus el, calm.

— Cum e posibil? Mi s-a spus că ai murit… Te-am îngropat!

El a oftat, cu o tristețe adâncă.

— A fost o înscenare. Trebuia să dispar. Aveam datorii mari, și amenințări… foarte urâte. Nu voiam să te implic. Așa că… am „murit”.

Alexandra a simțit cum tot sângele i se urcă la cap.

— M-ai lăsat să cred că ai murit?! M-ai lăsat să plâng un an?! Cum ai putut?!

— A fost singura soluție. Știu că pare o nebunie… dar în lumea aia în care eram prins, altă cale nu era. Azi am ieșit pentru prima oară, și nu m-am putut abține… Am urcat în autobuz, simțind că trebuie să te revăd. Și… ai fost acolo.

Ea a căzut pe canapea, fără putere.

— Și acum? Ce urmează?

Mihai a zâmbit slab.

— Acum… depinde de tine. Vrei să plec din nou? Sau vrei să-mi spui cât de mult mă urăști… sau, poate, cât de mult m-ai iubit?

Alexandra l-a privit lung. Răspunsul era în inima ei, dar încă nu era pregătită să-l rostească. Pentru moment, era de ajuns că el era acolo. Că nu mai era doar o amintire. Că, uneori, viața bate filmul — și totuși nu te întreabă dacă ești pregătit.