DOUĂ LUNI AM LIPSIT DE ACASĂ. CÂND M-AM ÎNTORS, O STRĂINĂ A INTRAT ÎN APARTAMENT CU O CHEIE. NU MĂ AȘTEPTAM LA CE AVEAM SĂ AFLU…

Două luni. Atât am lipsit, având grijă de mama după operația ei. Două luni lungi și epuizante, pline de mâncare de spital, nopți petrecute pe scaune incomode și griji constante. Singurul gând care mă ținea pe linia de plutire era acela de a mă întoarce, în sfârșit, în apartamentul meu, în patul meu și, desigur, la soțul meu, Mihai.

Abia ce eram acasă de o oră, proaspăt ieșită din duș, când am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Primul gând? Mihai ieșise și uitase ceva. Al doilea? De ce n-am auzit mașina oprindu-se?

Am aruncat o privire pe hol, cu prosopul înfășurat pe cap și halatul de baie pe mine. Și atunci am văzut-o.

O tânără, drăguță, stătea acolo ca și cum ar fi fost la ea acasă, cu degetele perfect manichiurate ținând un set de chei. A înghețat când m-a văzut, cu o expresie de confuzie amestecată cu ușoară enervare.

— Tu cine ești? a izbucnit ea.

Am clipit.
— Cum adică eu cine sunt? Eu locuiesc aici! Tu cine ești?

A încruntat sprâncenele.
— Nu te-am văzut niciodată.

— Am fost plecată două luni. Cine ți-a dat cheie de la APARTAMENTUL MEU?

— Mihai, a spus ea nonșalant. A zis că pot veni oricând.

Mihai. Soțul meu.

Un val rece m-a străbătut, urmat rapid de o furie năpraznică.

— Serios? am spus cu o voce periculos de calmă. Pentru că eu — soția lui — abia am aflat de treaba asta.

Fața ei s-a schimbat brusc, dându-și seama de greșeală, și a făcut un pas înapoi.
— Așteaptă… mi-a spus că e necăsătorit.

Mi-am încrucișat brațele.
— A, da? Chiar așa?

— Cred că ar fi mai bine să plec, a spus ea, nesigură.

Dar eu nu aveam de gând s-o las să plece fără răspunsuri.
— Nu, stai. Vino cu mine.

Spre meritul ei, a ezitat, dar m-a urmat. Am intrat împreună în bucătărie, unde Mihai stătea liniștit la tejghea, mâncând cereale, fără habar de ce avea să urmeze.

Tânăra s-a uitat la el, apoi înapoi la mine.
— Cine e ăsta?

Mihai s-a oprit cu lingura în aer.
— Ce se întâmplă aici?

M-am întors spre ea.
— El e Mihai. Soțul meu.

Ochii i s-au mărit.
— Nu, nu e Mihai.

Acum eu eram cea confuză.
— Cum adică?

Fata a scos telefonul, a intrat pe aplicația de dating și a arătat o poză.

Nu era Mihai.

Era Nicolae.

Fratele mai mic al lui Mihai. Cel care intra mereu în belele. Cel care cerea bani și nu-i mai înapoia. Cel care, aparent, folosea numele soțului meu — și apartamentul nostru — ca să impresioneze femei.

Mihai a oftat.
— Aha… acum înțeleg. De asta tot mă întreba Nicu despre programul meu. Am crezut că e doar curios.

M-am întors spre tânără, care se uita la profilul de dating ca și cum descoperise un artefact prețios.
— Să ghicesc: niciodată nu te-a invitat aici când eram eu acasă?

A dat din cap, încă șocată.
— Da. Spunea mereu că „colegul de apartament” e prin zonă.

— Incredibil, am mormăit.

Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Jur că-l omor.

Tânăra — care merita și ea un nume — a oftat adânc.
— Nu-mi vine să cred că am căzut în plasă. Simțeam că ceva nu e în regulă, dar am ignorat semnele. Sunt Sonia, apropo.

I-am strâns mâna.
— Încântată. Adică… având în vedere că ai pătruns în casa mea.

— Tehnic, am fost invitată, a râs ea. Apoi s-a îndreptat.
— Știi ceva? Vreau răzbunare.

Mihai a zâmbit larg.
— Se poate aranja.

Cincisprezece minute mai târziu, Mihai i-a scris lui Nicu.

Mihai: Frate, facem lasagna diseară. Hai pe la noi.

Răspunsul a venit imediat.

Nicu: O, super! Vin în 20 de minute!

Sonia își freca palmele ca un geniu malefic.
— O să fie epic.

Douăzeci de minute mai târziu, Nicu a intrat ca și cum ar fi fost la el acasă, cu obișnuitul zâmbet arogant.

— Miroase genial. Unde-i…?

Și atunci a văzut-o pe Sonia.

Și Sonia l-a văzut pe el.

— Hei, iubito! Ce coincidență! Ești aici! a spus Nicu, căutând o scuză.

Sonia și-a încrucișat brațele.
— Nu e nicio coincidență, Nicule.

Zâmbetul lui a pălit.
— Uh… cum adică?

Mihai s-a aplecat spre el.
— Adică știm exact ce ai făcut, „Mihai”.

Nicu s-a făcut alb la față.
— Aha…

Sonia a tras adânc aer în piept și, cu un gest demn de un Oscar, a ridicat un pahar cu apă și i l-a vărsat în față.

Tăcere. Uimire. Picături curgând.

Nicu a clipit.
— Ok. Meritam asta.

Mihai a dat din cap.
— Da. Meritai.

N-am rezistat. Am izbucnit în râs.
— Ai zece secunde să te explici, altfel te încuiem afară definitiv.

Nicu și-a șters fața și a oftat.
— Uite… nu m-am gândit că e mare lucru! E greu cu dating-ul în ziua de azi, ok? N-aveam unde să o duc pe Sonia, așa că mi-am zis… ce rău poate fi? Voi oricum nu erați acasă!

Mihai și-a încrucișat brațele.
— Plătești chiria pe luna asta.

Gura lui Nicu a rămas căscată.
— Ce?!

— Și returnezi toate cadourile pe care ți le-a făcut Sonia.

Nicu a făcut o grimasă.
— Chiar și AirPods-urile?

Privirea Soniei era de gheață.
— Mai ales AirPods-urile.

Nicu a oftat.
— Bine…

După ce a ieșit, cu coada între picioare, Sonia s-a întors spre mine și a zâmbit.
— A fost distractiv.

Mihai a râs.
— Vrei să rămâi totuși la cină?

Sonia s-a gândit o clipă.
— De ce nu? Doar promiteți-mi că nu mai aveți frați ascunși pe aici.

Am zâmbit.
— Doar o pisică. Dar și ea judecă lumea.

— Asta e acceptabil.

Și așa mi-am făcut o prietenă nouă, mi-am luat revanșa față de cumnatul mincinos și m-am bucurat de prima masă gătită acasă după două luni. Dacă asta nu e o zi reușită, atunci nu știu ce e.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.