Fata-voluntar s-a strecurat cu grijă înăuntru. Cu mișcări lente și voce blândă, i-a vorbit câinelui, întinzând mâna spre el cu o pătură groasă.

– Bună, micuțule… Nu-ți fie frică. Am venit să te ajutăm…

Câinele a mârâit slab, dar nu a încercat să fugă. Nu mai avea putere. Ochii lui umezi, plini de durere, au întâlnit ochii fetei. A fost suficient. În câteva minute, voluntarii l-au ridicat cu grijă, l-au înfășurat și l-au scos la lumină.

Darius își ținea respirația. Când a văzut câinele în brațele voluntarei, a simțit un nod în gât. Blana îi era murdară, urechile plecate, dar încă mai era viață în el.

– E fetiță, – a spus fata, mângâind-o pe cap. – O vom duce la veterinar. Va fi greu, dar cred că o scoatem la capăt.

– Pot s-o vizitez? – întrebă Darius timid.

Voluntara zâmbi.

– Desigur. Și dacă va fi totul bine, poate chiar o poți adopta.

Ochii băiatului s-au luminat. A dat din cap cu entuziasm, iar mâinile i se încleștau pe marginea gecii de emoție.

Veronica ajunse câteva minute mai târziu, cu respirația tăiată de alergătură. Când îl văzu pe fiul ei lângă câine și voluntari, simți o căldură în piept. Îl îmbrățișă strâns și îi șopti:

– Ai făcut o faptă mare, Dănuț. Sunt mândră de tine.

Câteva săptămâni mai târziu, în sufrageria lor, pe o pătură moale, dormea liniștită o cățelușă cu blană alb-roșiatică. Avea o rană cusută pe picior, dar deja mergea mai bine. O chemaseră „Luna”.

Darius stătea lângă ea, făcându-i vânt cu o carte, iar Luna, cu ochii închiși, dădea ușor din coadă.

A fost nevoie doar de un copil care a refuzat să întoarcă spatele.

Și o mamă care l-a ascultat.

Și atunci, o viață s-a schimbat.

Poate chiar două.