Ioana stătea pe marginea patului, purtând halatul ei alb de mătase, cu părul desfăcut și laptopul în poală. Pe ecran era un bărbat — tânăr, zâmbitor, cu o privire mult prea intimă. Nu era o convorbire banală. Nu erau cuvinte obișnuite între doi prieteni. Erau șoapte, râsete… și apoi cuvintele care l-au zdrobit:

— Dacă Victor ar ști cât de bine te simt… — spuse bărbatul de pe ecran, zâmbind larg.

Victor simți cum ceva se rupe în pieptul lui. Ca un bisturiu pe cord deschis. A vrut să deschidă ușa și să strige, să întrebe „De ce?!”, dar picioarele i s-au încleștat. A rămas acolo, paralizat, cu privirea fixată pe trădarea vieții sale.

Ioana râdea. Nu-l auzise. Nu-l simțea acolo. În lumea ei, Victor nici nu mai exista.

Cu o mișcare tremurătoare, el deschise încet ușa. Lemnul scârțâi, iar Ioana tresări. Întoarse capul și când îl văzu în prag — figura ei se albi instantaneu.

— Vi… Victor?! Nu… eu… nu e ce crezi…

Dar era exact ceea ce credea.

Victor nu spuse nimic. Se uită la ea, apoi la laptop, apoi din nou la ea. Își luă telefonul de pe noptieră, și în tăcere, cu pași grei, ieși din cameră.

Ușa se închise încet în urma lui. Iar în sufletul lui, ceva s-a închis pentru totdeauna.

Victor nu a rostit niciun cuvânt. A luat telefonul și a ieșit calm, aproape prea calm. Ioana a rămas înmărmurită, cu privirea lipită de ușă. În sufletul ei creștea o teamă pe care nu o mai simțise niciodată. Oare el se va întoarce? O va părăsi? Sau… va face ceva mai rău?

Orele au trecut. Nu a primit niciun mesaj, niciun apel. Nimic.

Dar în acea seară, la ora exactă la care Victor obișnuia să se întoarcă de la spital, la ușă s-a auzit soneria.

Ioana a deschis cu inima cât un purice… dar în locul lui Victor, în prag stătea… poliția.

— Sunteți doamna Ioana Sandu?

— D-da…

— Ne pare rău să vă informăm… soțul dumneavoastră a fost implicat într-un accident rutier grav. Mașina sa a ieșit de pe carosabil. Nu a supraviețuit.

Ioana s-a prăbușit în genunchi. Lumea s-a întunecat în jurul ei.

Trei zile mai târziu, în timpul înmormântării, pe marginea sicriului, telefonul lui Victor a început să sune.

Pe ecran apărea numele: „V. Sandu”.

Toți au amuțit. Preotul s-a oprit din slujbă.

Telefonul suna insistent. Unul dintre colegii săi de la spital, dr. Mircea, l-a luat tremurând și a răspuns:

— A… alo?

Vocea de la celălalt capăt era rece, calmă și perfect clară:

— Spune-i Ioanei că știu tot. A fost doar începutul.

Apoi… conexiunea s-a întrerupt.