Daniel Balaș este profund nemulțumit de practica obișnuită a românilor de a se lăuda cu fastul și cheltuielile exorbitante ale înmormântărilor. Fost preot, el este ferm convins că este crucial să oferi confort și bucurie oamenilor în timpul vieții lor, deoarece după moarte nu mai pot experimenta nimic. Consideră că gesturile făcute cu mândrie, doar pentru a evita judecata publică, nu sunt conforme cu voința divină, după cum el crede.

Experiența lui Daniel Balaș în serviciul funerar l-a surprins amarnic când a observat contrastul dintre modestia locuinței persoanei decedate și excesul de opulență al ceremoniei funerare. Chiar și într-un moment de doliu, familia decedatului a preferat să se îndatoreze pentru a evita critica publicului, în loc să ofere defunctului condiții decente de trai. Daniel Balaș este înfuriat de această ipocrizie și se opune vehement acestei practici.

Daniel Balaș atrage atenția asupra contrastului dintre mijloacele financiare investite în înmormântare și starea de sărăcie a persoanei decedate, care stătea într-o cocioabă. El condamnă faptul că unele familii își cheltuiesc economiile și se îndatorează pentru a crea o aparență de bogăție și prestigiu la înmormântare, în timp ce trăiesc în condiții de sărăcie în timpul vieții.

Concluzia lui Daniel Balaș este că în România, ceremoniile de nuntă și botezurile sunt mai accesibile financiar decât înmormântările, care impun o povară financiară grea asupra familiilor îndoliate. El își exprimă dezaprobarea față de această practică și îndeamnă oamenii să-și reevalueze prioritățile și să ofere susținere și confort celor care trăiesc, în loc să se concentreze pe aparențe și judecata publică.