De cum l-au înmormântat pe tatăl ei, mama vitregă a dat-o afară pe Aliona din casă – în mijlocul unei nopți înghețate.

Avea doar zece ani și ținea strâns la piept caietul cu visele tatălui ei, caietul ăla maro, cu colțurile tocite, în care el îi scria povești inventate despre cum o să devină astronaut sau veterinar sau cântăreață.

Marina, mama vitregă, nu i-a zis nici „noapte bună”, nici „du-te sănătoasă”. Doar a deschis ușa și i-a aruncat valiza: „Vezi-ți de drum.” Apoi ușa s-a trântit cu un sunet care i-a rămas Alionei în suflet.

Era noapte adâncă. Luna stătea sus pe cer, rece ca o monedă. Fetița s-a așezat într-un foișor părăsit, în spatele grădinii unei case vecine. Își băgase genunchii sub haină și se tot ruga să vină dimineața mai repede.

Pe la cinci, ațipise puțin, dar s-a trezit deodată. Se auzeau voci, pași, motoare. Când a ieșit din foișor, cu ochii umflați de plâns, în fața casei Marinei era un convoi de jeepuri negre, parcate frumos, una lângă alta.

A încremenit.

Un bărbat în costum negru, cu ochelari de soare, s-a dat jos dintr-un jeep și s-a uitat lung la ea. Apoi s-a întors spre unul dintre ceilalți:

— Aici e. Fata.

Aliona făcu un pas în spate.

— Cine sunteți?

Bărbatul și-a dat jos ochelarii. Avea ochii tatălui ei. Fixați, calzi.

— Eu sunt fratele tatălui tău. Am fost plecat, ani mulți. În America. Dar acum… acum am venit.

— De ce n-ați venit mai devreme? întrebă ea, aproape supărată.

— Tatăl tău n-a vrut. Zicea că trebuie să-ți construiești drumul singură. Dar ne-a scris. Și ne-a lăsat o scrisoare.

Bărbatul scoase din buzunar o scrisoare, mototolită, cu literele tatălui ei.

„Dacă ceva mi se întâmplă, să aveți grijă de Aliona. E tot ce am.”

Din ușă, Marina ieșise val-vârtej, cu halatul fluturând:

— Ce-i asta? Ce căutați la mine-n curte?

Unul dintre bărbați s-a apropiat calm și i-a întins o hârtie.

— Ordin judecătoresc. Casa aparținea tatălui. Iar Aliona e moștenitoarea legală.

Marina a îngălbenit.

— Asta e o greșeală… eu…

— Nu. Dumneavoastră ați greșit, doamnă, i-a tăiat-o scurt avocatul.

Aliona nu zicea nimic. Se uita cum Marina, femeia care o dăduse afară, era acum scoasă din casă de oameni în costume, ca într-un film.

Unchiul ei se apropie, se aplecă și o luă ușor de mână.

— Hai acasă.

— Care acasă? întrebă ea.

— Asta. Aici. Casa tatălui tău. Casa ta.

Aliona n-a spus nimic. Doar s-a uitat spre cer și a zâmbit ușor. De undeva, din frigul ăla dimineții, parcă simțea o mână caldă care o mângâia pe cap.

Tatăl ei plecase, dar nu o lăsase singură.

Așa a început pentru Aliona o nouă viață. Cu dreptate, cu familie și cu speranță.

Pentru că, uneori, chiar și după o noapte de coșmar, vine o dimineață care schimbă totul.