Eu însă da.

M-am ridicat încet și am deschis.

În prag stătea soacra mea.

Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai avea privirea aceea plină de superioritate.

Ținea tableta mea profesională în ambele mâini.

Ca și cum s-ar fi temut să nu-i cadă.

— Putem vorbi? întrebă ea încet.

Am privit tableta câteva secunde.

— Unde ai găsit-o?

Elena își umezi buzele.

— A fost… o neînțelegere.

Am zâmbit amar.

— Nu.

A fost un furt.

În spatele meu apăru și Cristina.

Se uită când la mine, când la tableta din mâinile femeii.

— Cred că ar trebui să plecați, spuse ea rece.

Elena clătină repede din cap.

— Nu înainte să explic.

Am luat tableta.

Am verificat-o.

Era întreagă.

Am pornit-o.

Totul era acolo.

Proiectele.

Contractele.

Lunile mele de muncă.

Abia atunci am ridicat privirea spre ea.

— Acum explică.

Soacra evită să mă privească în ochi.

— Am luat-o doar ca să te învăț o lecție.

— Ce fel de lecție?

— Lucrezi prea mult.

Nu ai grijă de Mihai.

Tot timpul ești cu serviciul…

Am izbucnit într-un râs scurt.

— Deci ai furat instrumentul din care trăiesc… ca să mă apropii de soțul meu?

Nu mai răspunse.

În clipa aceea apăru și Mihai pe scară.

Respira greu, ca și cum urcase în fugă.

— Andreea…

Te rog…

Ascultă-mă.

M-am întors spre el.

— Ce să ascult?

Că mama ta mi-a furat tableta?

Sau că m-ai dat afară din casă fără să ceri măcar o explicație?

Coborî privirea.

— N-am crezut că a luat-o.

— Dar ai crezut că mint.

Nu răspunse.

Elena încercă din nou.

— Fiul meu a fost doar confuz.

Am ridicat mâna.

— Nu vorbi în locul lui.

Dacă are ceva de spus, poate să spună singur.

Mihai inspiră adânc.

— Îmi pare rău.

Am greșit.

Hai acasă.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

L-am privit lung.

— Acasă?

Care casă?

Cea din care m-ai dat afară?

Sau cea în care ai stat liniștit în timp ce mama ta mă făcea hoață și nebună?

Avea ochii în pământ.

— Îți promit că lucrurile vor fi diferite.

Am zâmbit trist.

— Nu, Mihai.

Vor fi diferite.

Dar fără mine.

Am scos telefonul.

Am deschis galeria.

I-am arătat captura cu localizarea tabletei.

Apoi înregistrarea apelurilor.

Mesajele.

Tot.

— Toate acestea sunt deja salvate.

Și vor ajunge la poliție.

Fața Elenei s-a albit.

— Dar… ți-am adus tableta înapoi.

— După ce ai fost prinsă.

Nu din conștiință.

Ci din frică.

În hol se făcu liniște.

Cristina se sprijinea de perete și îi privea fără să spună un cuvânt.

Mihai făcu un pas spre mine.

— Mai dă-mi o șansă.

Am clătinat încet din cap.

— Știi care a fost adevărata mea greșeală?

Așteptă.

— Nu că am avut încredere în mama ta.

Ci că am avut încredere în tine.

Și ai ales-o pe ea în clipa în care aveam cea mai mare nevoie de tine.

Nu mai avea nimic de spus.

Am întins mâna spre ușă.

— Acum plecați.

Amândoi.

Elena ieși prima.

De data aceasta fără nicio replică.

Mihai rămase câteva secunde în prag.

— Chiar s-a terminat?

L-am privit calm.

— S-a terminat în clipa în care ai încuiat ușa în urma mea și ai lăsat-o pe mama ta să decidă cine are voie să fie soția ta.

A plecat fără să mai spună un cuvânt.

Am închis ușa.

Cristina se apropie și mă îmbrățișă.

— Ești bine?

M-am uitat la tableta pe care o țineam din nou în brațe.

— Da.

Știi ce este ciudat?

— Ce?

— Când am ieșit din apartamentul lor, credeam că am pierdut tot.

De fapt, am pierdut doar doi oameni care nu m-au respectat niciodată.

Și am câștigat libertatea de a nu mai trăi cerând voie să fiu eu însămi.

În dimineața următoare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi deschid proiectul neterminat.

Iar în aceeași zi am sunat un avocat.

Nu pentru tableta mea.

Pe aceea o recuperasem.

Ci pentru singurul lucru pe care nu voiam să-l mai recuperez niciodată:

Căsnicia în care tăcerea cântărea mai mult decât adevărul.