— …17.842.000 de lei, a spus funcționara aproape în șoaptă.

În bancă s-a lăsat o liniște tăioasă.

Victor a încremenit. Zâmbetul i s-a stins de pe față, iar sprâncenele i s-au ridicat necontrolat. A făcut un pas în față, de parcă nu ar fi auzit bine.

— Cum… cât? a bâiguit el.

Funcționara a înghițit în sec și a repetat, mai clar de data asta:

— Șaptesprezece milioane opt sute patruzeci și două de mii de lei, disponibili.

Câteva persoane din rând au scos un oftat surprins. Un bărbat și-a scos ochelarii ca să se uite mai bine la Elena, iar o femeie și-a dus mâna la gură.

Elena a dat din cap ușor, de parcă ar fi confirmat o informație banală.

— Mulțumesc, draga mea, a spus calm. Atât voiam să știu.

Victor era roșu la față. Costumul lui scump nu mai părea atât de impunător. S-a uitat la Elena, apoi la funcționară, apoi iar la Elena.

— Doamnă… eu… probabil a fost o eroare, a mormăit el, încercând să-și salveze orgoliul.

Elena s-a întors complet spre el. Și pentru prima dată, vocea ei a avut o tărie care a făcut sala să vibreze.

— Nu, tinere. Nu e nicio eroare.

S-a sprijinit ușor în baston și a zâmbit trist.

— Am muncit din greu toată viața. Am fost femeie de serviciu, croitoreasă, am spălat scări și am crescut copii care nu erau ai mei. Am pus deoparte fiecare leu. Nu m-am lăudat niciodată. N-am simțit nevoia.

Victor a coborât privirea.

— Soțul meu a murit tânăr, a continuat ea. Am rămas singură, cu doi copii și fără ajutor. Am investit puțin câte puțin, am cumpărat terenuri când nimeni nu le voia. Am vândut când toți râdeau de mine. Și n-am cheltuit pe lucruri care să pară scumpe.

A făcut o pauză.

— Demnitatea nu se îmbracă în haine de firmă.

Un murmur de aprobare a trecut prin bancă.

Victor a încercat să spună ceva, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt. Funcționara, încă emoționată, a întrebat politicos:

— Mai doriți ceva, doamnă Popescu?

Elena a zâmbit din nou.

— Da. Aș vrea să donez 200.000 de lei pentru căminul de bătrâni din sectorul meu. Și încă 100.000 pentru o bursă destinată copiilor fără posibilități.

În spate, cineva a început să aplaude. Apoi altcineva. În câteva secunde, întreaga bancă a izbucnit în aplauze.

Victor s-a dat la o parte, lăsând-o să treacă. Când Elena a pornit spre ieșire, el a prins curaj.

— Doamnă… îmi pare rău, a spus el încet.

Elena s-a oprit și l-a privit cu blândețe.

— Să-ți pară rău nu pentru mine, tinere. Ci pentru toți cei pe care îi judeci după aparențe.

Apoi a ieșit din bancă, cu pasul ei lent, dar sigur.

Iar Victor a rămas acolo, pentru prima dată în viață, simțindu-se sărac. Nu la bani. Ci la caracter.