— Nu vreau să mai aud scuze, mamă! Ai avut ani întregi să fii prezentă, dar ai ales mereu altceva. De azi înainte, singurul lucru pe care îl vei primi de la mine va fi un cadou de ziua ta. Atât.

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca niște pietre grele, aruncate peste masa din sufrageria noastră mică din Ploiești. Mama a rămas cu mâna suspendată deasupra ceștii de cafea, ochii ei mari, căprui, s-au umplut de lacrimi pe care nu le-am mai văzut niciodată până atunci. Dar nu m-am oprit. Simțeam că dacă nu spun tot ce am pe suflet acum, n-o să mai pot niciodată.

Am crescut într-o casă plină de voci, dar niciuna nu era a mamei mele. Bunica, cu mâinile ei aspre și mirosind a săpun de casă, mă trezea în fiecare dimineață cu o cană de lapte cald. Bunicul mă ducea la grădiniță, ținându-mă strâns de mână, povestindu-mi despre război și despre cum dragostea adevărată nu se uită niciodată. Mama? Mama era o prezență fantomatică, mereu grăbită, mereu cu ochii în telefon sau cu gândul la altceva.

— Oana, lasă copilul! Are cine să aibă grijă de ea! îi spunea bunica atunci când mama încerca să se strecoare pe ușă dimineața devreme.

— Am treabă la birou, mamă! Nu pot să întârzii iar! răspundea ea, fără să mă privească.

Așa am ajuns să fiu crescută mai mult de bunici și apoi de o doamnă pe nume tanti Lenuța, care venea zilnic să mă ia de la grădiniță și să-mi încălzească supa. Mama venea târziu acasă. Uneori îmi aducea o ciocolată sau o jucărie mică, dar niciodată nu stătea să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Îmi amintesc cum stăteam în pat seara și mă întrebam dacă o să vină să mă pupe înainte să adorm. De cele mai multe ori nu venea.

Când am împlinit șapte ani, bunica s-a îmbolnăvit grav. Atunci am sperat că mama va fi mai prezentă. Dar nu a fost așa. A angajat o bonă nouă, pe doamna Maria, și a început să stea și mai mult la serviciu. Tata? Tata era o umbră și mai palidă în viața mea – plecat la muncă în Italia de când aveam trei ani. Vorbeam cu el la telefon duminica seara, dar vocea lui părea tot mai străină cu fiecare an.

Într-o zi, când aveam doisprezece ani, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Am vrut să mă apropii de ea, dar s-a ridicat brusc și a început să spele vasele cu gesturi nervoase.

— Ce vrei? m-a întrebat fără să se întoarcă spre mine.

— Nimic… voiam doar să te întreb dacă vii la serbarea mea de la școală.

— Nu știu dacă pot… am mult de lucru.

Atunci am simțit pentru prima dată furia aceea surdă care avea să mă urmărească ani întregi. De ce nu eram niciodată suficient de importantă pentru ea?

Anii au trecut și am devenit adolescentă. Am început să lipsesc de acasă tot mai des, să-mi petrec timpul cu prietenii sau la bibliotecă. Mama nu observa niciodată când întârziam sau când veneam tristă acasă. Într-o seară, după ce am luat primul meu premiu la olimpiada de limba română, am intrat val-vârtej în sufragerie cu diploma în mână.

— Uite! Am luat premiul întâi!

Mama era la telefon. Mi-a făcut semn să tac și a ieșit pe balcon. Am rămas cu diploma în mână, simțindu-mă invizibilă.

După ce am intrat la facultate în București, relația noastră s-a răcit complet. Vorbeam doar când era nevoie – facturi, acte, lucruri practice. De ziua ei îi trimiteam un buchet de flori și un cadou simbolic. Ea îmi trimitea mesaje scurte: „Mulțumesc. Ai grijă de tine.”

Anul trecut, bunica s-a stins din viață. Atunci am simțit că tot ce mă lega de copilărie s-a rupt definitiv. La înmormântare, mama a plâns mult, dar nu pentru mine – ci pentru propria ei vinovăție, cred.

După parastas, am stat față în față la masa din sufragerie.

— Știu că nu am fost o mamă bună… a început ea cu voce stinsă.

— Nu ai fost deloc mamă! i-am tăiat-o eu scurt.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate că nu știu cum să fiu altfel… Nici eu n-am avut parte de prea multă afecțiune când eram mică.

Atunci am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Dar nu era suficient ca să iert tot ce s-a întâmplat.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Îmi văd mama rar – doar la zilele noastre de naștere sau la ocazii speciale. Îi duc un cadou frumos ambalat și atât. Nu mai încerc să repar nimic. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

M-am întrebat adesea: oare e vina mea că nu pot ierta? Sau e vina ei că nu a știut niciodată cum să fie mamă? Poate că adevărul e undeva la mijloc… Dar voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?