Mașa o urmărea cu privirea pe Serafima Ghermanovna, care pășea spre ieșire cu o ținută de parcă tocmai ieșise dintr-un palat regal, nu dintr-o cafenea cu prăjituri la reducere. În sufletul Mașei clocotea totul — de la supărare, la uimire și hotărâre.

„Ei bine, măcar acum e clar ce vrea de la soțul meu… și ce nu vrea de la mine. Minunat,” gândi Mașa, scoțând telefonul.

L-a sunat pe Denis.

— Iubire, trebuie să vorbim. Serios, dar fără ceartă. Poți să vii după muncă?

— S-a întâmplat ceva?

— Doar vino, te rog. Și cumpără și niște pâine.

Seara, când Denis a intrat în apartament cu o pungă de pâine și o cutie de bomboane complet inutilă („pentru împăcare, în caz că e nevoie”), Mașa deja stătea cu laptopul în poală și o față serioasă.

— Hai, așază-te. Trebuie să stabilim niște priorități.

— E din cauza mamei?

— Și din cauza ei. Dar nu doar. Denis, în curând o să fim părinți. Și dacă nu punem niște limite clare acum, mai târziu o să fie prea târziu. Mama ta vrea să o întreții, să trăiești după cum zice ea și, în plus, să mă convingi să nasc „după program”.

— Hai că ea e doar mai… emotivă…

— A zis că copiii noștri sunt o gaură neagră pentru bani. Că ea merită mai mult banii tăi decât tine. Vrea să trăiască pe spatele nostru, în timp ce noi abia ne descurcăm cu rata, apartamentul, bebelușul care vine… și ieșirile ei la expoziții.

Denis a oftat și a coborât privirea. Se vedea că știa și el, doar că nu voia să creadă.

— O iubesc pe mama, Mașa. Dar te iubesc și pe tine. Și vreau să fiu tată, cu adevărat. Vreau să dau de mâncare copilului noaptea, să schimb scutece, să fug la farmacie și să te țin de mână când îți va fi greu. Nu să fug la celălalt capăt al orașului cu bani pentru încă o „expoziție la Rivne”.

— Atunci ce facem?

Mașa a dat click pe un document deschis pe laptop.

— Am făcut un plan. Uite: deschidem un cont separat – „contul familiei”. Acolo intră banii noștri de bază: pentru copil, pentru noi, pentru casă. Și doar după ce rămâne ceva, putem ajuta și pe mama ta. Dar fără obligații și fără manipulări. Dacă nu-i convine — asta e.

— Crezi că o să accepte?

— Nu. Dar asta e deja problema ei.

Și, într-adevăr, Serafima Ghermanovna nu a acceptat.

— Ce?! Acum trebuie, scuzați-mă, să stau la coadă pentru mila propriului fiu?! Copii nerecunoscători! Ce-i cu documentul ăsta?! V-ați pierdut mințile, probabil!

A trântit ușa și n-a răspuns la telefon o săptămână. Apoi, încă o săptămână, a postat pe Facebook citate triste cu subînțeles. Dar până la urmă, văzând că nici scandalul, nici tăcerea nu funcționează, și-a schimbat strategia. A venit la ei acasă cu o plăcintă.

— M-am gândit… poate am exagerat puțin. Vreți să vă ajut cu bebelușul? Încă nu-s chiar așa bătrână…

Mașa s-a uitat la Denis. El era surprins, dar se bucura că se mai liniștise conflictul.

— Dacă stabilim că ajutor nu înseamnă manipulare, — i-a răspuns Mașa — atunci o să fim bucuroși.

Când s-a născut micul Timofei, toți aveau ceva de făcut. Mașa — cu grijile de mamă, Denis — în turele de noapte ale tatălui devotat, iar Serafima Ghermanovna — în noul ei rol. Nu s-a obișnuit ușor cu schimbarea. Dar ceva în privirea nepoțelului, felul cum își băga pumnișorul în gură și strănuta amuzant… a topit-o.

Într-o zi, când ieșiseră la plimbare toți trei prin parc, Serafima Ghermanovna i-a șoptit:

— Știi, Mașa… ai avut dreptate. Să fii bunică nu e o pedeapsă. E un privilegiu.

Mașa a zâmbit și i-a întins un termos cu cafea.

— Acum vă puteți bucura de viață. Doar că… puțin altfel decât ați planificat.

— Și poate chiar mai frumos.