Eliza tăcu, cu privirea în gol, ca și cum încă simțea încheietura prinsă de acea mână tremurândă și murdară care o împiedicase să facă pasul dincolo.

— L-am întrebat atunci: „De ce îți pasă? Nu mă cunoști.”
Și el mi-a zâmbit. Dinți lipsă, ochi obosiți, dar calzi.
— „Pentru că și mie mi-a păsat de cineva și am ajuns aici. Nu-ți bate joc de ce ți-a dat viața. Uite, ai un copil. El nu ți-a greșit cu nimic.”
Și a plecat. Așa, pur și simplu. Dar cuvintele lui m-au urmărit. Și știi ce-am făcut?

— Ce? — întreabă Gleb, abia șoptind.

— M-am dus înapoi la doamna Katia. Am rugat-o să mă lase să spal vasele la cantina școlii, să curăț scările, orice. Dormeam cu tine în brațe pe o saltea veche, ascunsă într-o cămăruță de serviciu. Apoi am prins un post la recepția unei clinici stomatologice. Acolo am muncit ca să-ți iau prima pereche de pantofi noi, nu din donații. Ți-i mai amintești?

Gleb nu răspunse, dar privirea lui se înmuiase.

— Apoi au venit nopțile cu febră, internări, frica de a nu avea bani de medicamente. Dar am reușit. Cu pași mici, dar mereu înainte. Și, cel mai important — te-am iubit. Fără rezerve. Cu toată ființa mea.

Lacrimile lui Gleb începură să-i curgă pe obraji. Se uita la ea, dar nu mai vedea o mincinoasă sau o trădătoare, ci o femeie obosită, dar demnă, cu mâinile muncite, cu cearcăne adânci, dar cu un glas cald, care nu l-a învinuit niciodată.

— Atunci… de ce n-ai spus nimic până acum? — întreabă el, cu vocea gâtuită.

— Pentru că mi-a fost frică. Frică să nu te pierd. Frică să nu mă urăști mai devreme. Frică să nu vezi doar greșelile mele și să nu mai simți iubirea mea.
Dar știi ce, Gleb? Poate că e momentul să mă urăști un pic. Dar după ce afli totul.

Băiatul își șterse ochii cu mâneca hanoracului.

— Și… tata?
— Tatăl tău a fost cândva bun cu mine. Apoi s-a pierdut. Poate va fi un tată mai bun decât a fost soț. Nu știu. Dar dacă alegi să mergi cu el, o să te sprijin. Chiar dacă mi se rupe inima.

Eliza se ridică și începu să caute o pungă pentru haine.

— Ce faci? — întrebă Gleb, speriat.

— Îți fac bagajul. Așa cum am spus. Mă țin de cuvânt.

Dar Gleb veni și o opri, punându-și mâinile peste ale ei.

— Nu… nu vreau să plec…
— Sigur?
— Da… mamă…

Cuvântul acela, „mamă”, căzut încet din gura lui, umplu camera cu o căldură care o doborî pe Eliza în genunchi. Plângea în hohote. Gleb se aplecă și o îmbrățișă pentru prima oară după atâtea luni de tăcere și îndepărtare.

— Îmi pare rău, — șopti el. — Îmi pare rău că am crezut toate prostiile. N-am știut… N-am întrebat… Doamne, mami, cât trebuie să fi fost de greu…

— E trecut, iubirea mea. Trecutul nu se mai schimbă. Dar viitorul… ăla e al nostru.

Seara, cei doi stăteau pe canapea, cu o pătură peste picioare și o cană de ceai fierbinte în mâini.

— Pot să o întâlnesc pe doamna Katia? — întreabă Gleb, timid.

— Desigur. Ea ar fi mândră să te vadă. Mereu întreba de tine. Mereu.

— Și… ai iubit vreodată pe cineva, după tata?

Eliza zâmbi slab.

— M-am iubit pe mine destul cât să pot merge mai departe. Și am învățat că uneori, iubirea nu vine de la cine speri. Vine de la cine rămâne.

Gleb dădu din cap și-și sprijini capul pe umărul ei.

— Și eu voi rămâne.