A doua zi dimineață a ajuns pe teren înainte să răsară soarele.

Avea cu el o lopată, o rangă, o roabă veche și o hotărâre pe care n-o mai simțise de ani buni.

Prima piatră a scos-o cu greu.A doua i-a alunecat din mâini și aproape că i-a zdrobit piciorul.

După o oră, spatele îi ardea, iar palmele îi erau pline de bășici.

Dar sub pietre, pământul nu era mort.

Era negru.Greu.Ca un pământ bun de grădină.

Radu s-a oprit și a îngenuncheat.A luat un pumn de pământ și l-a strâns în mână.

— Nu se poate… a șoptit.

A continuat.

Zi după zi.

Vecinii din zonă treceau cu mașina și râdeau.Unii claxonau ironic.Alții strigau:

— Ce faci, nea Radu, cauți aur?

După o săptămână, Ana a venit din nou.

L-a găsit slab, ars de soare, dar cu ochii vii.

— Tată… a spus ea încet.

El a dus-o la mijlocul cercului format de bolovani.

Acolo unde pământul era curățat, se vedea clar o suprafață dreaptă, compactă.

— Uite, a spus el.Nu e natural.

Au început să sape împreună.

La câteva zile după, lopata Anei a lovit ceva tare.

Nu piatră.

Lemn.

Un capac vechi, îngropat adânc.

L-au deschis tremurând.

Înăuntru erau vase de lut, monede vechi, unelte rudimentare și bucăți de metal prelucrat.

Radu a început să plângă.

Era un sit arheologic.O așezare veche, probabil dacică.

În următoarele luni, specialiștii au confirmat: terenul valora milioane.

Firma de construcții a fost obligată să plătească despăgubiri serioase.Zeci de mii de lei.

Radu și-a cumpărat o casă mică, modestă.Ana s-a mutat mai aproape de el.

Terenul a devenit protejat de stat.

Iar într-o dimineață, când Florin Varga a trecut pe lângă poarta sitului, a văzut o plăcuță simplă:

„Descoperit de Radu Munteanu – om care n-a renunțat.”

Și pentru prima dată, n-a mai râs.