O vorbă din bătrâni spune că, în faţa morţii, oamenii sunt egali. Că lucrurile nu stau nici pe departe aşa şi că

interlopul este tratat cu acelaşi soi de respect, amestecat cu teamă şi supunere, şi dincolo de hotarul morţii, o

demonstrează discrepanţa dintre mormintele sărăcăcioase, condamnate la uitare, ale unora dintre cei mai apreciaţi şi mai îndrăgiţi români și opulenţa de neimaginat care te întâmpină imediat ce ajungi la petecul de pământ sub care dorm „greii lumii interlope bucureştene”

O plimbare de câteva ore, prin ploaia măruntă a sfârşitului de noiembrie, în dincolo de gardul impunător de piatră ce străjuieşte la intrarea în cimitirul Bellu din Capitală ne-a demonstrat cu prisosinţă acest fapt: că interlopul tot interlop rămâne chiar şi atunci când se îmbracă, prin voia Celui de Sus, în „palton de scânduri”.

Acelaşi interlop care a dat cu tifla justiţiei în răstimpul cât s-a aflat în viaţă şi care privea în răspăr cu zâmbet aferat în colţ de gură spre omul obişnuit, ei bine, acelaşi interlop îşi duce somnul de veci, bine mersi, înconjurat de coroane gigant, de sumedenie de flori pestriţe, marmură neagră şi statui impozante, toate semne mai degrabă ale fricii decât ale respectului etern.

Numele lui, în cazul cimitirului Bellu Militar – pentru că în multe alte cimitire bucureştene, povestea se repetă la indigo – este Fane Spoitoru. Nume greu, cu rezonanţă, rostit în şoaptă, ca un soi de reverenţă mută adusă reputaţiei de şmecher mafiot, cu putere şi faimă.

„Fane Spoitoru o duce bine şi în mormânt”

Cel care ne însoţeşte în periplul nostru, nea Gheorghiţă (63 de ani), „unu’ de-al locului”, cum, plastic, ţine să ne informeze, imediat ce-i strecurăm în căuşul palmei „binecuvântata” bancnotă de 10 lei, începe să turie ca o moară hodorogită despre „barosanii” care vin zi de zi la mormântul trei, patru o dată, ăia care vin la el. Mai mult muieri, da’ sunt şi bărbaţi.

Toţi vin cu flori şi nu pleacă până nu-i curăţă mormântu’ dă buruieni, praf şi mai ştiu eu ce.

E ca-n palmă lespedea asta”, ne arată cu degetul bont spre ceea ce noi ne încăpăţânăm să credem că e marmură neagră în

toată regula. Când ţăcănitul aparatului de fotografiat amuţeşte, iar liniştea se aşterne din nou peste morminte, nea Lili ne aruncă una din vârful curţii, de rămânem interzişi. „Fane o duce bine şi acolo unde e.

Alţii, cum e Puiu Călinescu, de pildă, au un mormânt de zici că e îngropat un câine acolo, nu om. Şi încă ce om!”, răsuflă cu năduf, în timp ce noi ciulim urechile atenţi să nu scăpăm o vorbuliţă.

​Mai facem pierduţi zece lei în palma cât barosul a lui nea Gheorghiţă şi ne punem în mişcare printre morminte în

căutarea celui care adăposteşte osemintele marelui comic Puiu Călinescu. Ajugem cam în zece minute, cu pantofii ceva mai grei (am strâns mai tot noroiul de pe aleile nebetonate, mustind a apă) în cealaltă extremitate a cimitirului.

„Aici sunt îngropaţi ăia aşa ca mine, sărăntocii adică”, ne lămureşte nea Gheorghiţă. „Ăia pe care nu-i bagă nimeni în seamă şi la mormântul cărora nu vine niciodată nimeni”, mai rosteşte, posac, şi începe să-şi facă de lucru pe lângă petecul de pământ, din care se iţeşte beteagă o cruce de lemn pe care cineva a inscripţionat, pentru posteritate, numele lui Puiu.

Tăcerea interlocutorului nostru nu durează mult. Cât să învârţi o ţigară. Una pe care, după ce o fumează cu sete până aproape de filtru o abandonează, cătrănit, la picioare. „Nimeni nu a venit la el în cei patru ani de când sunt aici. Absolut nimeni.

Florile astea de aici, ne arată cu un gest apatic mănunchiul de flori de câmp de la căpătâiul mortului, sunt aduse de mine. Eu şi încă vreo doi, tot angajaţi ca şi mine, ce mai venim pe aici să cinstim memoria lui nea Puiu. Restu’ neam! Zici că a fost bolnav de ciumă, săracu Puiu de nu trece nimeni să-i cinstească memoria!”, mai glăsuieşte, înciudat.