— Larisă, poate faci niște chiftele? Mi-e dor de ale tale…

Ea și-a ridicat privirea de la ceașca de ceai și l-a privit drept în ochi. N-a zâmbit. N-a oftat. Doar a spus, pe un ton calm, dar ferm:

— Întreab-o pe mama ta dacă vrea să-ți prăjească niște chiftele, că tot i-ai dat banii pentru sanatoriu. Poate are și tigaie acolo, cine știe?

Dima a rămas cu mâna în aer, ca și cum cuvintele ei l-ar fi plesnit peste față. A încercat să zâmbească, să glumească, dar Lari era serioasă. Mai serioasă ca niciodată.

— Lari, hai… Nu te supăra. E mama… n-a avut bani, se simțea rău…

— Și noi cum ne simțim, Dima? Eu cum mă simt? Când fiecare leuț pe care-l câștigăm fuge departe, și visele noastre rămân tot pe lista de așteptare? Tot pe „poate într-o zi”?

— Eu doar… nu pot să o refuz. E mama…

— Și mama mea e mama. Dar vezi tu, diferența e că a mea nu mă sună în fiecare dimineață ca să-mi amintească ce datorii am față de ea. A ta, în schimb, te trage de mânecă mai ceva ca un recuperator. Și știi ce? M-am săturat să fiu a doua alegere în familia mea. Pentru că asta am devenit, Dima. O alegere de rezervă.

S-a ridicat de la masă și a început să strângă cănile goale, mișcându-se metodic. Dima o urmărea tăcut, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Și… tu chiar ai trimis toți banii la mama ta?

— Da. Trei sute douăsprezece mii. A zis că voia să meargă la mare. Așa că i-am plătit biletul. Cu cazare, cu tot. Merită și ea, nu?

— Dar… și noi?

— Noi? Noi ne descurcăm cu ce rămâne. Cum facem de obicei. Sau poate, de data asta, înveți și tu cum e să rămâi fără nimic pentru că altcineva „are nevoie mai mare”.

S-a lăsat liniște. Doar frigiderul vechi mai mârâia în fundal. Dima s-a așezat încet pe scaun. Și-a băgat capul în mâini.

— Nu m-am gândit niciodată că te doare așa de tare…

— Nici n-ai vrut să te gândești. Ți-a fost mai ușor să închizi ochii și să zici: „Lasă că-i trece Lari, e înțelegătoare”. Dar știi ce? Nu-mi mai trece. M-am săturat să fiu înțelegătoare.

După o pauză lungă, Dima s-a ridicat și s-a apropiat de ea. Vocea i s-a muiat.

— Iartă-mă… Am greșit. Nu vreau să te pierd. Nu vreau să stric ce avem noi…

Lari s-a uitat la el, fără furie. Doar cu oboseală.

— Atunci dovedește-mi. Nu cu flori. Nu cu vorbe. Cu fapte. Data viitoare când sună mama ta să-ți ceară bani, să ai curajul să-i spui „nu”. Sau cel puțin „nu acum”.

— Ai dreptate…

— Și mai e ceva. De azi, banii noștri se discută. Nu se împart unilateral. Suntem o echipă. Sau nu mai suntem deloc.

Dima a încuviințat din cap. Știa că, dacă o mai dezamăgea o dată, Lari n-avea să mai aștepte. Îl iubea, dar iubirea, oricât de mare, nu ține loc de respect și echilibru.

A doua zi, Dima și-a vândut bicicleta scumpă pe care o ținea în debara de doi ani. Cu banii, i-a cumpărat Larisăi un cuptor electric nou și un blender. A venit acasă cu sacoșele și un bilețel:

„Pentru visele noastre. Meriți.”

Lari l-a privit, zâmbind pentru prima dată după mult timp.

— Văd că ai început să înțelegi…

— Încă mai vrei să mergem în vacanță?

— Dacă ne rămâne ceva după rate, da. Dar să știi… cele mai bune vacanțe încep cu liniște în casă.

Și în seara aceea, n-au fost chiftele. Dar au fost cartofi copți, râsete și planuri desenate pe colțul unei agende vechi.

Pentru prima dată după mult timp, Dima n-a mai așteptat telefonul de la mama lui. A închis soneria. Și-a ținut soția de mână. Și a tăcut. Dar tăcerea aceea era altfel. Era plină de promisiuni.