Am făcut un pas înapoi și am scos telefonul.

Un singur apel. Atât.

„Sunt eu. Sunt în Constanța. Începe.”

N-am mai spus nimic.

M-am întors cu spatele la vilă și am plecat încet, cu pași măsurați, în timp ce muzica și râsetele se pierdeau în noapte. Furia nu mai clocotea. Se așezase. Rece. Clară.

Dimineața m-a găsit într-un hotel mic, de pe faleză, cu o cafea amară în față și marea gri în ochi.

La ora opt fix, telefonul a vibrat.

„Gata.”

Atât.

Am mers înapoi.

Poarta vilei era larg deschisă. Mașinile dispăruseră. Pe ușă atârna un proces-verbal lipit cu bandă. Executor judecătoresc. Sigilii. Conturi blocate. Bunuri puse sub sechestru.

Tot.

Bogdan și „doamna în verde” stăteau pe trotuar, cu valizele lângă ei, albi la față. El țipa la telefon. Ea plângea, machiajul curgându-i pe obraji.

Niciunul nu m-a recunoscut.

Am trecut pe lângă ei și am intrat în curte.

Dorina stătea pe o bancă, cu șorțul încă legat, ținând în mână o cană ciobită. Se uita în gol.

Când m-a văzut, n-a țipat.

N-a leșinat.

S-a ridicat încet și a făcut un pas spre mine.

„Radu…?”

Atât a putut spune.

Am luat-o în brațe, și pentru prima dată după doisprezece ani, am simțit că sunt acasă.

Am stat mult așa. Fără vorbe.

Apoi i-am scos șorțul și l-am aruncat pe bancă.

„Nu mai porți asta niciodată.”

A plâns atunci. Plânsul acela adânc, din piept, pe care îl aduni ani la rând.

Bogdan a intrat în curte mai târziu. Fără tupeu. Fără privirea de stăpân.

„Tată…”

M-am uitat la el.

„Ai lăsat-o pe mama ta să ajungă slugă în casa ei.”

A vrut să spună ceva. S-a oprit.

„Casa asta e pe numele mamei tale. Banii mei sunt blocați unde trebuie. Tu o iei de la zero.”

„Unde să mă duc?”

„Unde vrei. Dar nu aici.”

S-a întors și a plecat.

În zilele următoare, am aflat tot. Cum au forțat-o. Cum au amenințat-o cu datorii. Cum au pus-o să semneze. Cum au lovit-o.

Am mers cu ea la doctor. La poliție. La notar.

Am schimbat încuietorile.

Am redeschis ferestrele.

Am adus lumină.

Într-o dimineață, Dorina a ieșit în curte cu o cană de cafea curată, fără șorț, fără teamă. S-a uitat la mine și a zâmbit timid.

„Crezi că o să fie bine?”

Am luat-o de mână.

„Nu cred. Știu.”

Și pentru prima dată după doisprezece ani de moarte, viața a început din nou.