Ana a intrat încet în cameră, ca și cum s-ar fi temut să nu deranjeze ceva nevăzut. A închis ușa în urma ei și s-a apropiat de pat.

— Vă rog să aveți încredere — a spus cu voce joasă. — Dacă nu merge, mă opresc imediat.

Alexandru a dat din cap. Nu mai avea ce pierde.

Ana și-a scos basmaua de pe cap și a pus-o cu grijă pe noptieră. Din buzunarul halatului a scos un mic săculeț cusut de mână. Din el a scos un ac de siguranță, o bucată de ață roșie și un mic săculeț cu busuioc uscat.

— E de la biserica din sat — a spus. — Sfințit.

Alexandru a vrut să spună ceva, dar s-a oprit. Mama lui gemea din nou.

Ana s-a aplecat și a atins ușor fruntea doamnei Maria. A închis ochii și a murmurat o rugăciune simplă, ca la țară, cum știa de la bunica ei. Fără vorbe mari, fără teatru.

Apoi, cu o mișcare sigură, i-a prins ața roșie la încheietura mâinii stângi și a pus săculețul de busuioc sub pernă.

— Nu e durere din trup — a spus rar. — E ceva prins acolo. De supărare veche. De frică. De necaz nerostit.

Alexandru a simțit un nod în gât.

— Mama mea n-a plâns niciodată — a spus. — A dus totul singură.

Ana a dat din cap.

— Asta e problema.

A mai trecut un minut. Două. Camera era tăcută.

Deodată, respirația doamnei Maria s-a liniștit. Fața i s-a destins. Mâna care tremura s-a oprit.

Alexandru a simțit cum i se umezesesc ochii.

— Mamă? — a șoptit.

Doamna Maria a deschis ochii. Pentru prima dată după săptămâni, privirea ei era limpede.

— Nu mă mai doare — a spus încet. — Parcă… s-a luat o piatră de pe capul meu.

Alexandru s-a prăbușit pe scaun.

Lacrimile au curs fără să le poată opri.

Ana s-a retras un pas.

— O să mai doarmă acum — a spus. — Dar mâine… mâine trebuie să vorbiți. Să scoată tot ce a ținut în ea.

Alexandru a scos din portofel un teanc de bani.

— Luați… vă rog.

Ana a clătinat din cap.

— Nu pentru bani am făcut asta. Dar… dacă vreți… donați ceva la biserica din sat. Sau ajutați pe cineva care are nevoie.

Dimineața, mama lui dormea liniștită.

Medicii au venit, au verificat aparatele, au ridicat din umeri.

— E un miracol — au spus.

Alexandru știa adevărul.

Uneori, nu aparatele scumpe vindecă.Ci o mână simplă.O rugăciune spusă din inimă.Și curajul de a lăsa durerea să plece.